miercuri, 30 noiembrie 2011

Albă ca Zăpada de România


M-am întrebat, de multe ori, de ce Albă ca Zăpada nu este româncă. Acum, că-s ceva mai mare, cred că am prins ideea. Dacă Albă ca Zăpada locuia la Mediaş? S-ar fi numit Gri ca Zăpada. Dacă locuia în Baia Mare, s-ar fi numit Roşie ca Zăpada. Dacă locuia prin Harghita, mai pe la munte, putea fi Albă ca Zăpada, dar ce ne făceam cu piticii? Cum i-ar fi explicat ei, ungureşte, prinţului, cu ce s-a înecat sărăcuţa? Că, nu-i aşa, se presupune că Albă ca Zăpada era româncă. Sau, bine, putea fi şi unguroaică, dar măcar prinţul trebuia să fie românaş, nu? Asta, ca să nu ajungem de unde am plecat, adică la o poveste de import. Rămânea biata fată cu măru-n gât. Şi, pentru că a venit vorba despre măr, uite că şi aici ar fi fost o problemă. Pe cine mai dădea autorul vina pentru fructul otrăvit? Pe spanioli, pe turci, pe olandezi? Nu, că ăştia din urmă ne-au otrăvit… lalelele. Ok, fie, mărul era din livada proprie. Neaoş românesc. Dar de unde prinţ? Din Anglia, fireşte. Că doar nu a investit degeaba în sătucul ăla. Mai rămâne o singură întrebare: să înveţe Charles româneşte, sau piticii englezeşte? Deşi, povestea fiind deja cunoscută, nu-i nici prinţul acela tâmpit şi va ştii cu ce s-a înecat fătuca noastră, fără să mai angajeze acei şapte pitici. Că până-i învaţă limbi străine, până acceptă Albă ca Zăpada să muşte din măr, scoate din buzunar prea mulţi… pitici. Mărul îl dau eu. Aşa, de dragul poveştii. Că poate nu apare prinţul în timp util şi rămân eu cu piticii. Care pitici? Nu mai contează, atâta timp cât sunt şepte.

duminică, 20 noiembrie 2011

Toamna


E frig, e tare frig. Şi e ceaţă. Mi-s umezi şi… ochelarii. Cred că vremea asta mohorâtă m-a inspirat. De fapt, am rămas, de la toamna asta, doar cu ce se vede: câteva mere ionatane şi sticle goale (în care mustul trebuia să se transforme în vin, da’ cine are atâta răbdare?). Să v-o zic pe aia dreaptă, am făcut loc pentru palincă. Şi, ca să fie gata până vine iarna, următoarea lucrare va fi cu prune. Nu de alta, dar mi-a rămas atât de mult mov… Ca să nu aveţi prea multe aşteptări, până trece postul, vă ţin cu mere şi prune uscate.
Să ne vedem sănătoşi! Şi cu drag.

(ulei pe pânză, 80x80 cm)

duminică, 13 noiembrie 2011

Apus de soare


Nici n-a venit bine iarna, şi gândul îmi zboară la mare. In fiecare an, aud poveşti pline de savoare ale celor care au văzut alte mări (sau aceeaşi, văzută din alt unghi). De fiecare dată îmi propun să merg şi eu undeva pe o plajă curată, unde apa este atât de limpede, că ţi se vede pedichiura, unde umbra este data de plante cu frunza lata şi unde nici musca nu îndrăzneşte să se arate. În fiecare an fac o escală la Mamaia. Şi tot în fiecare an, mă simt, tot la Mamaia, un străin în ţara mea. Totul este tras la liniar, plaja curată (sau aşa am prins-o eu), preţuri occidentale (sau peste) şi abordările de genul: „Dacă nu aveţi cazare la hotel X, ne pare rău, nu vă puteţi pune păturica aici”; „Ne scuzaţi, dar este proprietate privată”; „Nu staţi aici, că umbra este de la vecinul care a plătit pentru umbrelă” şi lista ar putea continua. Pentru mine, litoralul înseamnă locul unde îţi poţi pune prosopul acolo unde îţi place, acolo unde se aude: „Pooooruuumb caaaald!”, „Ia gogoaşa, neamuleee!”. Veţi gândi, poate, că sunt asemenea rromilor care, deşi au vilă, dorm în curte, la cort. Se poate că trebuie să mai curgă ceva Dunăre în Deltă până să gândesc pentru secolul acesta. Acu, voi credeţi ce vreţi, dar mie aşa îmi place marea.
Cu drag, până la postarea următoare!

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

Reflecţia reflexiei

    
     Da, cu siguranţă, acesta ar putea fi un bun subiect asupra căruia să reflectăm. Am putea face chiar ceva filozofie – aşa, de-o cafeluţă – începând de la gândul, firesc de altfel, care ar suna cam aşa: „Să reflectăm la cum se reflectă persoana noastră în ochii celorlalţi”. Am încercat să probez asta, privindu-mă în oglindă. Dar, după cum bine ştiţi, reflexia propriei persoane reflectată în oglindă este întotdeauna mai frumoasă decât originalu’ şi, categoric, de multe ori mai frumoasă decât imaginea reflexiei noastre în ochii oricărui privitor (aici îl excludem pe privitorul care iubeşte subiectul reflectat).
     Lucrarea postată astăzi se vrea a fi un grup de oale şi… ulcele, reflectate în sticlă. Şi pentru că măiestria mea în ale reflexiilor nu este punctul meu forte, m-am gândit să scriu ceva pe un recipient, ceva care să inducă ideea de oglindire. Mi-a venit în minte „Coco Chanel”, pe care, din lene, l-am redus la „Coco”. Abia după ce l-am pictat, mi-am dat seama că, şi oglindit, este exact la fel. Care va să zică, am ratat şi şansa asta de a crea ideea de reflexie. Voi reflecta mai adânc data viitoare : )
Cu drag!