Jurnal de pictura

Reşedinţa mea de vară…

2012-01-06T19:30:00.002+02:00

Doamne, ce fericită aş fi cu o căsuţă de-asta, neaoş ţărănească. Cu pridvor, cu flori la ferestre. Fără termopane, fără lavabile, fără… Doar cu spoială – cât se poate de ţipătoare – şi obloane cu inimioare la ferestre. Dorinţa mea cea mai arzătoare, este să am, într-o bună zi, o căsuţă, undeva la ţară, într-un loc uitat de lume. Ştiu ce spuneţi acum: că aşa-i când îmbătrâneşti. Dar nu. Iaca, nu de-aia îmi doresc eu o căsuţă la ţară. Mi-am dorit asta de când mă ştiu. De când mergeam la bunica şi stăteam pe prispa casei, unde mirosea a mere, a gutui, a struguri. Şi cât eram de fericită…
Cu nădejdea că anul acesta a fost dat pentru a ni se îndeplini dorinţele, vă îmbrăţişez, cu drag!

(pictura în ulei pe carton maruflat cu pânză, 35x50 cm, foto Ghiţă Porumb)

Reţetă contra mahmurelii

2012-01-02T13:05:00.005+02:00

Se iau câteva lămâi - se strâng până vedeţi că nu mai suflă - puneţi zeama obţinută într-un pahar. Aşezaţi paharul pe masă, cât mai la vedere. Fără zahăr, că pe cine vrem noi să păcălim aici?? Buuun. Acum vă aşezaţi încetuc pe un scaunel, vă uitaţi la ce a rămas din lămîi – cam atât cât să vă lovească mila. După care, cu o lacrimă în colţul ochiului (ochilor, dacă aveţi doi), desfaceţi o bere rece şi o beţi în tihnă, urându-vă numai de bine în anul ce tocmai a venit. După asta, vă duceţi uşurel în pătuc, nu de alta, dar dacă muncim în prima zi a anului, e semn că asta vom face până în 2013. Şi ar fi mare păcat să ne risipim în chestiuni mărunte.
Vă doresc un an frumos şi multă sănătate.
Cu mult drag!

(pictura în ulei, pe carton maruflat, 35x50 cm)

An Nou fericit!

2011-12-30T20:08:00.000+02:00

M-am gândit că ar fi frumos să închei anul cu ceva de sezon. Şi, ce-ar putea fi mai de sezon decât zăpada? Da, ştiam şi eu răspunsul: ploaia! Îmi este şi teamă să mă uit în grădină, că aproape sigur voi vedea ghiocei. Deci, cum spuneam, tocmai pentru că iarna nu vrea să vină, m-am inspirat dintr-o imagine bucolică, surprinsă de fotograful Ghiţă Porumb, încă de pe vremea când nu se inventaseră tunurile de zăpadă artificială. Că tot am amintit de iarnă, vreau să vă spun că mi-am coborât patinele din pod, le-am uns cu slană şi am pornit hotărâtă spre patinoarul – tot artificial – din centrul oraşului. Mare mi-a fost mirarea când am văzut că-s cam 10 persoane pe metru pătrat. M-a lovit indignarea: femeile astea n-au de făcut sarmale? Copiii ăştia n-au oră de culcare? M-am uitat preţ de o jumătate de oră la fericiţii care frământau sub patine ceea ce fusese, cu ceva vreme în urmă, gheaţă, şi când am văzut că alţii – fără număr, fără număr – aşteptau să acceadă la pătrăţelul alb, m-am dus, respirând cu nesaţ aerul proaspăt, de primăvară, către casă.
Până la urmă, starea de bine şi de sărbătoare este în sufletul nostru.
Vă doresc, din inimă, un An Nou împlinit, sănătos şi rumen în obraji!

(pictură în ulei, executată în cuţit de paletă, pe pânză pe şasiu lemn, 70x50 cm)

Galeria jucătorilor de scrabble – Alexandru Lacatis

2011-12-22T11:10:00.001+02:00

Nici că puteam picta un portret mai potrivit acum, în ajunul sărbătorilor de iarnă. Şi spun asta pentru că Alexandru Lacatis – Mihu cum ne place nouă să-i spunem – degajă atâta blândeţe, încât eu, ca femeie, mă simt chiar niţel cam neşlefuită în preajma lui. Poate tocmai pentru că este înalt şi solid, încape în el atâta bunătate şi bun simţ. Sincer, dacă s-ar putea clona, aş fi prima înscrisă pe listă pentru a primi un exemplar. Acum, veţi spune că ce mare chestie, că e plină lumea de bărbaţi „bine”. Bine, bine, dar poate nu ştiţi că, spre deosebire de cei „bine”, Mihu al nostru, dacă ar putea şi dacă ar vrea, ne-ar da şi nouă puţin din „mintoşenia” lui. Şi tot i-ar rămâne cât să-i prisosească. Şi, ca să mă credeţi, punctez ceea ce am spus, felicitându-l pentru poziţia de campion naţional, pe anul 2011, la scrabble.
Un An Nou fericit, dragă Mihu!

(pictura in ulei pe panza, 30x40 cm)

Peisaj citadin II

2011-12-15T14:01:00.000+02:00

De câte ori avem de făcut o lucrare, de atâtea ori o dau în bară. Aud, mai mereu, aceeaşi replică: „Da, e frumos, e minunat, da nu-i la temă”. În cazul de faţă, trebuie să facem un peisaj citadin în două complementare, de la închis la deschis. Sau de la deschis la foarte deschis, cu accente de complementară. Nu ştiu cum se face, că de fiecare dată îmi alunecă pensula şi pe alte culori de pe paletă. Şi-mi place cum iese. Şi-s mândră de mine cum nici nu gândiţi. Dar, cum spuneam, vine un domn profesor şi-mi retează elanul. Zice: „Mi se pare mie, sau acolo văd o tentă de roşu?” Eu mă înmoi toată. Mă uit cu atenţie, aplecându-mă cu vădit interes spre acea pată de culoare, ca şi cum: „Ni, mă, asta când a apărut acolo?” Încerc să scuz prezenţa roşului. Profesorul nici măcar nu încearcă să mă asculte. Eu, în schimb, am încercat să rămân doar cu cele două culori alese. Vă arăt acum ce a ieşit că, dacă mai pun pensula pe lucrare, s-ar putea să nu mai am ce să expun.
Cu drag!

(pictura in ulei, pe carton grunduit, 100x70 cm)

Al treilea, că-i mai drept

2011-12-13T20:56:00.000+02:00

Am avut de făcut un peisaj citadin pentru examen. Ceva văzut într-o perspectivă proprie. Am pictat Turnul lui Ştefan, nu de alta, dar a fost singurul care mi-a sărit în ochi, fiind cel mai înalt din zona unde locuiesc eu. De ce trebuia să-mi sară în ochi? Pentru că-i aveam mijiţi. Aşa păţesc mereu după ce beau un păhărel. Că mă strânge lumina. Să v-o spun pe-aia dreapta, am fost sigură că-s două turnuri. Unul dintre ele stătea cât de cât drept. Celălalt, uite-aşa se clătina… Am reuşit să pictez turnul din mijloc. Înseamnă că erau trei?! Uite, de-asta mi-am propus să nu mai beau. Că a doua zi, trebuie să merg să constat dacă am doi taţi, doi căţei sau două uliţe. Bine că n-am soacră. Zău că n-aş fi verificat a doua zi dacă-s două. Mi-ar fi fost frică.
Rămâne stabilit, da? Nu mai pun alcool în gură. Valabil după Anul Nou.
Cu drag, vă îmbrăţişez, pe toţi!

(pictura în tempera cu ou, pe carton maruflat cu pânză, 35x50 cm)

La mulţi ani, România

2011-12-01T20:53:00.000+02:00

Daca-mi place că sunt româncă? Absolut că da! Îmi place mirosul de fân proaspăt cosit. Auziţi ce prostii spun? Dacă-i aşa proaspăt, nu-i fân, e iarbă. Oricum, îmi place. Mă înnebunesc de drag că trăiesc în România, pentru că aici cresc capre. Şi nu vorbesc de capra neagră, ci de cea a vecinului. Acea capră care, în mintea românului, e întotdeauna gata de crăpat. Îmi place în România, pentru că, aici, oamenii sunt religioşi. Cum n-ar fi, dacă merg la biserică şi se roagă pentru capra vecinului? Să craaape! Îmi mai place în România şi pentru că cetăţenii sunt prietenoşi şi plini de omenie. Dacă te văd căzut în stradă, nu te ridică, să nu te deranjeze. Că, nu-i aşa, poate tocmai gândeşti ceva important pentru ţară. O, da, era să uit. Îmi iubesc ţărişoara atât de tare, încât refuz să merg în alte ţări. Ca să nu-mi treacă.
Acum, vorbind la modul cel mai serios, eu chiar sunt mândră că sunt româncă. Drept pentru care, că tot e prima zi de iarnă, am pictat, ceva mic, din suflet, pentru voi, dragii mei compatrioţi.
La mulţi ani, România!

Albă ca Zăpada de România

2011-11-30T16:29:00.000+02:00

M-am întrebat, de multe ori, de ce Albă ca Zăpada nu este româncă. Acum, că-s ceva mai mare, cred că am prins ideea. Dacă Albă ca Zăpada locuia la Mediaş? S-ar fi numit Gri ca Zăpada. Dacă locuia în Baia Mare, s-ar fi numit Roşie ca Zăpada. Dacă locuia prin Harghita, mai pe la munte, putea fi Albă ca Zăpada, dar ce ne făceam cu piticii? Cum i-ar fi explicat ei, ungureşte, prinţului, cu ce s-a înecat sărăcuţa? Că, nu-i aşa, se presupune că Albă ca Zăpada era româncă. Sau, bine, putea fi şi unguroaică, dar măcar prinţul trebuia să fie românaş, nu? Asta, ca să nu ajungem de unde am plecat, adică la o poveste de import. Rămânea biata fată cu măru-n gât. Şi, pentru că a venit vorba despre măr, uite că şi aici ar fi fost o problemă. Pe cine mai dădea autorul vina pentru fructul otrăvit? Pe spanioli, pe turci, pe olandezi? Nu, că ăştia din urmă ne-au otrăvit… lalelele. Ok, fie, mărul era din livada proprie. Neaoş românesc. Dar de unde prinţ? Din Anglia, fireşte. Că doar nu a investit degeaba în sătucul ăla. Mai rămâne o singură întrebare: să înveţe Charles româneşte, sau piticii englezeşte? Deşi, povestea fiind deja cunoscută, nu-i nici prinţul acela tâmpit şi va ştii cu ce s-a înecat fătuca noastră, fără să mai angajeze acei şapte pitici. Că până-i învaţă limbi străine, până acceptă Albă ca Zăpada să muşte din măr, scoate din buzunar prea mulţi… pitici. Mărul îl dau eu. Aşa, de dragul poveştii. Că poate nu apare prinţul în timp util şi rămân eu cu piticii. Care pitici? Nu mai contează, atâta timp cât sunt şepte.

Toamna

2011-11-20T17:14:00.000+02:00

E frig, e tare frig. Şi e ceaţă. Mi-s umezi şi… ochelarii. Cred că vremea asta mohorâtă m-a inspirat. De fapt, am rămas, de la toamna asta, doar cu ce se vede: câteva mere ionatane şi sticle goale (în care mustul trebuia să se transforme în vin, da’ cine are atâta răbdare?). Să v-o zic pe aia dreaptă, am făcut loc pentru palincă. Şi, ca să fie gata până vine iarna, următoarea lucrare va fi cu prune. Nu de alta, dar mi-a rămas atât de mult mov… Ca să nu aveţi prea multe aşteptări, până trece postul, vă ţin cu mere şi prune uscate.
Să ne vedem sănătoşi! Şi cu drag.

(ulei pe pânză, 80x80 cm)

Apus de soare

2011-11-13T11:39:00.000+02:00

Nici n-a venit bine iarna, şi gândul îmi zboară la mare. In fiecare an, aud poveşti pline de savoare ale celor care au văzut alte mări (sau aceeaşi, văzută din alt unghi). De fiecare dată îmi propun să merg şi eu undeva pe o plajă curată, unde apa este atât de limpede, că ţi se vede pedichiura, unde umbra este data de plante cu frunza lata şi unde nici musca nu îndrăzneşte să se arate. În fiecare an fac o escală la Mamaia. Şi tot în fiecare an, mă simt, tot la Mamaia, un străin în ţara mea. Totul este tras la liniar, plaja curată (sau aşa am prins-o eu), preţuri occidentale (sau peste) şi abordările de genul: „Dacă nu aveţi cazare la hotel X, ne pare rău, nu vă puteţi pune păturica aici”; „Ne scuzaţi, dar este proprietate privată”; „Nu staţi aici, că umbra este de la vecinul care a plătit pentru umbrelă” şi lista ar putea continua. Pentru mine, litoralul înseamnă locul unde îţi poţi pune prosopul acolo unde îţi place, acolo unde se aude: „Pooooruuumb caaaald!”, „Ia gogoaşa, neamuleee!”. Veţi gândi, poate, că sunt asemenea rromilor care, deşi au vilă, dorm în curte, la cort. Se poate că trebuie să mai curgă ceva Dunăre în Deltă până să gândesc pentru secolul acesta. Acu, voi credeţi ce vreţi, dar mie aşa îmi place marea.
Cu drag, până la postarea următoare!

Reflecţia reflexiei

2011-11-12T16:18:00.000+02:00

Da, cu siguranţă, acesta ar putea fi un bun subiect asupra căruia să reflectăm. Am putea face chiar ceva filozofie – aşa, de-o cafeluţă – începând de la gândul, firesc de altfel, care ar suna cam aşa: „Să reflectăm la cum se reflectă persoana noastră în ochii celorlalţi”. Am încercat să probez asta, privindu-mă în oglindă. Dar, după cum bine ştiţi, reflexia propriei persoane reflectată în oglindă este întotdeauna mai frumoasă decât originalu’ şi, categoric, de multe ori mai frumoasă decât imaginea reflexiei noastre în ochii oricărui privitor (aici îl excludem pe privitorul care iubeşte subiectul reflectat).
Lucrarea postată astăzi se vrea a fi un grup de oale şi… ulcele, reflectate în sticlă. Şi pentru că măiestria mea în ale reflexiilor nu este punctul meu forte, m-am gândit să scriu ceva pe un recipient, ceva care să inducă ideea de oglindire. Mi-a venit în minte „Coco Chanel”, pe care, din lene, l-am redus la „Coco”. Abia după ce l-am pictat, mi-am dat seama că, şi oglindit, este exact la fel. Care va să zică, am ratat şi şansa asta de a crea ideea de reflexie. Voi reflecta mai adânc data viitoare : )
Cu drag!

La mulţi ani, Elenuş!

2011-10-29T23:06:00.000+03:00

Când ai doi copii, trebuie să faci cumva să-i împaci pe amândoi, nu-i aşa? Mai ales că s-au născut în exact aceeaşi zi! Că, de la o vârstă, deşi ştii că-i încurci, ai face orice să fii înconjurat de ei. Ei nu ştiu, dar ne alimentăm din exuberanţa şi visele lor. Sau ei ştiu şi de-aia ne ocolesc? Oricum, eu mă înconjur de copiii mei aşa, mai pe ocolite, iar ocolul este de vreo 2000 de kilometri. În cazul acesta, zic eu, nu pot fi acuzată că le iau energia, libertatea, iarba… verde de acasă. Mie îmi place vorba aia: mai răruţ că-i mai drăguţ : ) Acu, îmi place nu-mi place, asta este. Deci: Elenuş este fata dragă lui Mihai, Mihai fiind băiatul meu. De aici rezultă ceea ce era de demonstrat: Elenuş este şi fata mea. Bine, de-a lungul vieţii am fost înconjurată de multe fete (a la Mihai), dar cred că ideea de a avea o aşa soacră (adică pe mine) le-a făcut să-şi ia câmpii. Elenuş încă mai rezistă. Să fie oare motivul tocmai cei 2000 de kilometri? Nu creeeeeed. Bun, prezentările fiind făcute, să explic şi cadoul. Am aşa: lucrare cu o vază cu o floare, cu o vază cu 3 flori, cu o vază cu nenumărate flori. Dar, pentru o aşa fată, mi s-a părut puţin. Şi, ce mi-am zis (eu mie): ia să comand un vapor întreg de flori, din Olanda. Doar că, nu ştiu cum se face, dar se ţine ghinionul de mine, mai ceva ca sărăcia de român: au blocat ai noştri vapoarele olandeze cu flori, să le caute de… de microbi. Ai dracului microbi ce sunt ei, cum vor să ruineze ţărişoara noastră. Mare noroc cu vigilenţa autorităţilor române. Încă pluteşte vaporaşul cu flori pe mare, sau pe Dunăre, sau (fir-ar ea de geografie) pe undeva pe apă, oricum. Şi, pentru că nu mai rezistă încă un drum până la sărbătorită, le-am pictat repede, aşa, la grămadă. Multe au căzut în apă, alte câteva stau să cadă, dar, una peste alta, cam astea ar fi florile pentru Elenuş, împreună cu urarea de La mulţi ani! şi Sănătate!
Cu drag, pretena.

P.S. Vaporul îl vreau înapoi.

La mulţi ani, Mihai!

2011-10-29T17:17:00.001+03:00

           Pentru că, pur şi simplu, n-am avut timp să pictez ceva absolut special de ziua ta, dragul meu băiat, încerc să dau o utilitate acestei lucrări. Tocmai ce mi-ai spus că sunt foarte scumpe chiriile acolo, aşa că uite cum facem: Podul e rezistent, din piatră, iar dacă stai pe partea dinspre lanul de grâu, eşti ferit de curent. Şoseaua este chiar deasupra şi, pe jos, faci doar 20 de minute până la muncă. Numa’ ai grijă să te înveleşti bine şi mai ales să-ţi pui ciorapi groşi, că nu-i de glumă cu umezeala. Auzi? Dacă vin alţii şi vor să-ţi ocupe locul de sub pod, numai’mi spui şi se rezolvă. Că doar la mine-i pensula, nu? Da, ştiu, era mai bine dacă-ţi făceam o casă. Dar stau şi mă gândesc: dacă nu ştii cum e să n-ai o casă, ai putea aprecia dacă ai primi una aşa, hop-ţop, peste noapte? Nuuu. Dar, promit solemn că, până la anul, dacă nu te ia… valu’, îţi face mama o casă frumoasă, cu mansardă şi muşcate în pridvor.
          Îţi doresc viaţă lungă şi plină de bucurii şi, mai ales, nu renunţa niciodată la vise.
          Semnat: Mutzik

Simplitatea e frumoasă

2011-10-16T21:22:00.000+03:00

Am fost nevoită să fac o reproducere (temă) şi am ales să pictez după Amadeo Modigliani (1884- 1920), sculptor şi pictor italian, cu puternice influenţe africane în arta sa. De Modigliani, presupun că a auzit mai toată lumea. Ceea ce s-ar putea să nu ştiţi, este că a fost ucenic al lui Brancuşi. Şi nu (doar) mândria naţională m-a determinat să îl aleg, ci faptul că pictura acestui artist mă unge la suflet. Adevărul este că, de când lumea, ce-i simplu e şi frumos. Lucrarea se numeşte „Portrait Of Woman In Hat” (Jeanne Hebuterne In Large Hat). Dacă această reproducere vă va incita curiozitatea de a vedea şi alte lucrări ale acestui pictor, înseamnă că ceva-ceva tot am făcut şi eu pentru artă (sic). Vă îmbrăţişez, cu drag şi, să nu uitaţi: simplitatea e frumoasă!

Numele ei este Femeie

2011-09-21T19:30:00.000+03:00

Nu mă omor după reproduceri dar, când am văzut fotografia asta, am vrut musai s-o transpun pe pânză. Normal, am cerut acordul persoanei din imagine care, la rândul ei, a cerut acordul fotografului care a realizat-o. Asta se întâmpla cu multe luni de zile în urmă. De atunci, aproape că n-a trecut zi în care să nu pun pensula pe ea. A trecut prin atâtea faze – toate nemulţumitoare în ce mă priveşte – că puteam face cel puţin o duzină de picturi în timpul acesta. A trecut prin „perioada” gri, mov, violet, verzui, roşu, din nou mov, negru şi sepia. Am rămas la sepia – de fapt, nici nu ştiu dacă nu-i cumva, mai degrabă, roşu englez. Vă întrebaţi, probabil, de ce dau atâtea detalii. Simplu: pentru ca persoana pictată să fie absolut convinsă că am vrut să dau ce-i mai bun din mine şi, mai ales, că am pictat-o cu mult drag. Sper din suflet că îi place.

Tufănele, crizanteme sau ochiul boului?

2011-09-20T20:03:00.000+03:00

Recunoaşteţi, e un pas mare pentru mine. De data asta, am trei variante la flori. Reale. Dacă vă uitaţi cu atenţie, avem şi petale. Doar că frunzele nu mi-au mai încăput între flori şi le-am pus pe unde… nici n-aţi crede ca se pot pune nişte frunze. Deci, să facem un scurt rezumat: flori care există, există. Frunze, fără doar şi poate, există. Codinţe, există. Culoare…. Toată câtă am avut-o pe paletă – doar nu credeaţi că, pe criza asta, fac risipă… Sincer, m-a bătut gândul să pun fluturi în loc de frunze. Dar, deşi credeam că-i la mintea copiilor să desenezi fluturi, ei bine, mie n-au vrut să-mi pozeze nici mituiţi cu frunze de varză. Nu-i nimic, la noapte exersez şi nici nu vă dezmeticiţi bine din ploaia mea de frunze, că hop, vin cu fluturii.

Până apar cu micile zburătoare, eu zic să vă bucuraţi de ce-am postat acum. Că-i mai sigur.

Cu mult drag!

Vine ploaia, bine-mi pare…

2011-09-15T20:12:00.000+03:00

… floarea o să-mi crească mare. Da, fac flori într-o duşmănie. Ştiu că nu este punctul meu tare (asta admiţând că ar exista vreunul), dar tot sper că, într-o bună zi, cineva îmi va spune că flori ca ale mele, nici că „se mai” există. De fapt, ideea este că, periodic, admir picturile altora, pe net. Şi mă apucă tristeţea (după faza cu încântarea) când văd cum redau dumnealor petala catifelată şi stropul de rouă pe petala catifelată, toate sub un norişor pufos şi, de ce nu, catifelat. După ce îmi trece starea de admiraţie, îmi şoptesc în barbă: hm, trebuie să-mi iasă şi mie. Drept pentru care, mă ţin de pensulă şi, cu o gingăşie greu de privit, mă apuc să pictez suav şi fluid şi… no, înţelegeţi voi. Dar, după câteva mişcări de-astea netede şi feminine, îmi patinează (mintea sau mâna?) şi aşa, ca într-un puseu de draci amestecaţi cu visare, iese, până la urmă, ceea ce vedeţi. Şi, normal, va trebui să gândiţi puţin la florile astea, pentru că, nu-i aşa, ar avea şi ele nevoie de un nume : )
Cu mult drag, până data viitoare.

Armaghedon I

2011-08-19T16:18:00.000+03:00

Da, şi din punctul meu de vedere, arată ca după… potop. De ce „I”? Pentru că, fără doar şi poate, voi mai picta aşa ceva. Adică ceva la fel de greu de definit. Dar, ca să nu credeţi că-s „hăpt aşe” bolundă să-mi fac antireclamă, trebuie musai să vă spun cât de bine arată înrămat. Arată chiar vesel, mai ales pentru cei care aşteaptă pasărea Phoenix. Pentru că, nu-i aşa, fiecare cenuşă, cu pasărea ei. Am fost azi la Muzeul de Artă din oraşul nostru. I-au adus – spre vizionare, fireşte – pe Theodor Pallady, Nicolae Toniţa, Sandor Ziffer şi încă mulţi alţii. Superb şi absolut demoralizant. După ce ai văzut aşa ceva, e greu să mai pui mâna pe pensulă. Dar, ce plăcut e să visezi, nu-i aşa? Că de ce să nu sper că, într-o bună zi, cineva să spună, la fel ca mine, azi: „Am fost la muzeu şi-am văzut o lucrare de Măndicescu…” Pentru asta, oare, va trebui întâi să mor? Că dacă da, atunci mai bine mă fac eu, aici, că pictez şi voi vă faceţi, tot aici, că vă place : )

Vă îmbrăţişez, cu drag, pe toţi!

Natură moartă

2011-08-11T15:27:00.000+03:00

I-am zis şi eu aşa, să sune a… pictură, da’ tare sună ciudat. Dacă vine cineva la mine şi-i dau mere, cum spun? Ia de mănâncă nişte mere moarte? Sau, să fiu mai blândă: serveşte fără teamă, că merele astea nu-s moarte, sunt doar în comă? Oare să le spun că o parte dintre ele sunt ucise de mâna mea, sau să le spun că s-au sinucis aruncându-se singure din pom? Până la urmă, vă las pe voi să decideţi dacă natura asta e moartă, vie, sau mai mult moartă decât vie. Dacă vi s-a aplecat de la atâtea mere, luaţi cu lămâie.

Vă îmbrăţişez cu mult drag!

Flori de grâu

2011-08-07T20:58:00.000+03:00

Unde-i grâul? L-am scos din peisaj, că am lucrat în cuţit de paletă şi zău că nu-s aşa îndemânoasă să-l redau din muchie. Am pictat, în schimb, macii. Nu seamănă a maci? Ei, hai că asta-i bună. Ce, parcă eu mai seamăn cu cea care am fost la 20 de ani? Sunt în vacanţă şi zău că, dacă n-aş picta, n-aş avea ce face cu atât de mult timp liber. Aşa că, dragii mei, vreau să vă alint (aşa îmi place mie să cred : ) cu cât mai multe postări. Azi a fost o zi de toamnă superbă. Dac-ar ţine-o până prin noiembrie aşa…

Până la următoarea revedere, să auzim numai de bine!

Flori de toamnă

2011-08-06T20:06:00.001+03:00

Îhî, aţi înţeles bine. Toamnă. Ştiu că cei din sud vor face pfui, dar aici, la mine acasă, a venit toamna. Nu ieri, nici azi. A venit prin luna mai, cu o mică pauză de vară de vreo – să zicem – două săptămâni. De două luni plouă, iar noaptea sunt cam 13 grade. Am pus lemnele în stand-by, lângă sobă. Că numai ce mă uit la ele şi deja mi-e mai cald. Atât de mult şi de tare a plouat, că mi s-a dus naibii cultura de roşii – adică toate cele zece fire. Au rămas aşa, cam ţepene, nici verzi, nici coapte. Dacă, printre ele, se mai nimereşte câte una mai roşioară în obraji, sunt la mare concurenţă cu melcii. Adică ce aştept să culeg a doua zi, rezolvă dumnealor, noaptea. Atât de mult a plouat, încât seara, când stau la o bere pe terasa (un fel de pridvor mai pătrat), văd cum se iţeşte câte-un broscoi verde, plin de el. Daca-ş avea sânge-n mine, l-aş însemna cu vopsea. Nu de alta, dar am bănuiala că-i acelaşi în fiecare seară. Nici nu intră, nici nu iese. Se „hoalbă” la mine de-ai zice că-i sunt dragă. Iar eu nu pot, sub nici o formă, să-i împărtăşesc sentimentele. Oricum, până nu vine vara şi la noi, eu nu mai stau seara pe terasă. Nu de alta, dar căţelul meu mă urmează pretutindeni şi am aşa, o nelinişte, că ar putea testa rezistenţa viitorului meu Făt-Frumos. Asta, doar în cazul în care m-ar lovi deznădejdea şi aş săruta broscoiul.

Să ne revedem sănătoşi!

Flori de mulţam fain

2011-08-01T21:13:00.000+03:00

Deci nu, nici să nu încercaţi să mă întrebaţi ce flori sunt astea. Dacă nu erau „la vază”, s-ar fi numit arbore de… cafea. Le voi denumi mult mai simplu: „Flori de mulţam fain!” Că, până la urmă, le dedic tuturor celor care mi-au fost alături când mi-am lansat cartea. Şi le mai dedic tuturor care ştiu că şi-au dorit să participe dar n-au putut. Şi încă celor care m-au sunat după ce au citit-o şi mi-au spus că le-a plăcut. Şi celor care au citit-o şi nu m-au sunat să-mi spună că nu le-a plăcut.

Vă îmbrăţişez, cu drag, pe toţi!

Cu mine nu se joacă nimeni?

2011-07-02T20:45:00.002+03:00

Când Biroul Federaţiei şi-a dat ok-ul pentru un turneu de scrabble jucat în Baia Mare, am fost fericită. Am vrut să fiu, la rândul meu, o gazdă bună, să vă arăt că şi în Maramureş se vorbeşte tot limba română. Din păcate, răspunsul multor jucători este acelaşi: e prea departe. Da, dragii mei colegi, aveţi dreptate. Întotdeauna Baia Mare a fost mai aproape de Eforie, Bucureşti, Olteniţa, Drobeta etc, decât invers. Avantajul nostru, al celor care locuiesc în nord. Aici aş râde, dar n-ar fi tocmai râsul meu. Bun, am spus tot ce aveam pe sufleţel. Fireşte, fiecare dintre voi aveţi motive serioase şi promit să nu mă supăr dacă nu veniţi. Tot gândindu-mă la cum să fac să vă conving să veniţi, am mai pictat ceva, tot în regim de urgenţă. O bisericuţă de lemn veche, frumoasă şi, normal, din zona Maramureşului. No, vedeţi, dară, ce pierdeţi? He he, încerc şi eu, da?

Lansez şi aici invitaţia: 9-10 iulie, turneul de scrabble din Baia Mare, Hotel „Mara” (Bd. Unirii). Confirmare la adresa de e-mail mihaela4u2@yahoo.com sau la tel. 0742-058813.

Vă îmbrăţişez, cu drag, pe toţi.

Vă invit, cu drag, la lansare de carte

2011-07-01T22:00:00.000+03:00

Dacă sunt fericită că îmi voi vedea cartea tipărită? Sincer? Da sincer-sincer? Nici nu ştiu ce-i de capul meu. Adică nu în sensul că n-ar fi ceva de capul meu – asta o spun alţii -, ci în sensul că-s vai de steaua mea. M-a luat îngerul meu de-o aripă (da, au început să-mi crească şi mie) şi m-a dus pe sus. Mai exact, prin metoda împingerii. Sau a tragerii prin târâre. La metoda împins din spate, n-am arătat prea elegant. I-am spus: „Mai bine aplic metoda mersului pe burtă”. A zis că nu ţine. Că l-am mai fraierit de câteva ori, şi că mă cunoaşte. Prea bine. Am lăsat după el (măcar aşa să fac dovada deşteptăciunii mele, dovedind că ştiu să cedez) şi, musai, da musai-musai, tre’ să veniţi sâmbătă, 9 iulie, 2011, ora 20.00, în holul Hotelului „Mara” din Baia Mare, să vedeţi ce-a ieşit. Dacă nu mă vedeţi din prima (Sunt o persoană care sare în ochi, sau ca sarea în ochi. No, pe-aici pe undeva), nu insistaţi. Înseamnă că mă loveşte aşa, o teamă – în amestec juma’-juma’ cu jena -, încât am să merg la o bere şi vă priveşte ce faceţi cu cartea mea. Mă las pe mâna voastră, fie ce-o fi.

Pentru cei ce n-au mai fost în Baia Mare, am pictat, în regim de urgenţă, o panoramă a Centrului Vechi al oraşului. Poate, măcar aşa, veţi trece şi pe la lansarea cărţii mele.

Vă aştept, pe toţi, cu mult drag.

Fata moşului şi fata babei

2011-06-11T19:06:00.000+03:00

Începem cu fata babei – că fata moşului e de departe mai fiţoasă ţi mai bine îmbrăcată. Cum îl cheamă pe moş? Da’ mai contează? Irinel, Abramburel… bani să aibă. Fata babei, cum vă spuneam, e cuminte şi modestă. Asta până la măritiş. Că, după aia, o loveşte o curiozitate bolnavă, de care nu scapă până nu rupe portiţa cu Ghiţă. Este vorba de portiţa neaoşă, din lemn. Nu se face referire aici despre fata babei din Certeze – acolo porţile-s din metal placat cu marmură, sau marmură metalizată sau, orice l-ar face pe nenea Mincu să se întoarcă pe cealaltă parte, acolo unde odihneşte. În speranţa că fata babei v-a lăsat o impresie agreabilă, vă pup (bărbaţii însuraţi să nu stea la rând).

Sesiune!!!

2011-06-10T21:51:00.000+03:00

Pentru că sunt în sesiune, e limpede că am muuuult timp la dispoziţie şi voi încerca să postez mai des. Dacă mai ţinea, fie şi o singură zi, şcoala, ajungeam într-o dungă şi cu capul, nu doar cu fizicul. Dacă şi fabricile ar face biscuiţi aşa subţirei ca mine… Azi voi posta un abstract mititel. Nu de alta, dar să vedeţi cât sunt de „multipensulară”. Nici nu ştiu ce au unii de tot insistă să afle ce stil am eu. Apoi stil ne trebuie nouă, sau pită pe masă? Aici râd (sau nu?). În altă ordine de idei, amatorii de scrabble să nu uite că avem pe 9-10 iulie campionatul de scrabble în Baia Mare (nu scriu la Baia Mare că rebusiştii s-ar putea să profite). M-am străduit să găsesc ceva şi ieftin şi drăguţ, că poate veniţi cu toţii, deşi e la capătul lumii. Măcar aşa, de dragul meu ca organizator. Că ce-o să iasă, vom vedeam.
Vă pup (fetele să nu mai stea la rând). He-he!

Aceeaşi Mărie, cu altă pălărie

2011-06-05T19:39:00.000+03:00

Întâmplător, domnişoara aici de faţă se numeşte Mariana – variantă de asfalt a Măriei noastre. Aşa că, titlul postării are noimă 100%. Promit că-i ultima dată când mă mai plâng de calitatea pozelor şi voi ruga pe cineva (priceput) să mă ajute în sensul acesta. Modelul meu avea, iniţial, un tricou şi o fustă de in topit. Adică, aşa cum îi şede bine unei domnişoare, vara. Mâna dreaptă nu s-a lăsat deloc modelată din penel (penel mânuit de mine), drept pentru care, i-am făcut mănuşi peste cot, din satin mov. Acum, nu puteam s-o las cu mănuşi şi fără nimic pe cap (că în cap are ea destule). I-am pus pe cap o pălărie, în ton cu mănuşile şi, una peste alta, a ieşit fata noastră ca o domnişoară la bal. Sper să aprecieze extra-munca mea de a o face „boboc” şi, cine ştie, se va ataşa de ideea de a purta pălărie. Că rău nu i-ar sta. Deloc. Acum, dragii mei, mai am o singură nedumerire. Mâna dreaptă cere ceva şi nu ştiu ce. O floare, o batistă…
Până mă hotărăsc, v-o postez spre vizionare aşa cum e, adică cu mâna goală : )
Vă pup pe toţi (fie, să stea şi fetele la rând).

Domnişoara cu pălărie

2011-05-20T20:40:00.000+03:00

Până nu fac cursuri de utilizare a aparatului foto, ar trebui să mă abţin să mai postez. Nu de alta, dar le fac varză pe toate, din punctul de vedere al albului. Dacă puteţi crede, în toată pictura asta n-am folosit cu totul 10 g de vopsea albă, dar, privind fotografia, ai zice că am devalizat de alb întreaga galerie de artă. Dar, pentru că sunt tare restanţieră la postări, o las, totuşi, aşa cum este. Ideea este că, în realitate, domnişoara este muuult mai frumoasă. Chiar şi pălăriuţa. Oricum, e de apreciat ca este primul portret cu mâini, pictat de mine, în cuţit de paletă. Şi este atât de mare, încât a trebuit să mă ridic pe vârfurile picioarelor să pot ajunge la pălăriuţă.

Vă doresc să treceţi cu bine peste… sfârşitul lumii. Nu de alta, da’ pentru cine aş mai picta eu?!

„Căsătorie din interes”

2011-05-18T22:09:00.000+03:00

O colivie de aur. Da, dar tot colivie rămâne. Da’ e de aur! Da’ e colivie! Şi am putea argumenta pro sau contra până mâine. M-a întrebat îngerul meu dacă am pictat ce simt. Nuuu. În primul rând, că nu-s măritată. În primul rând, încă nu s-a „manufacturizat” colivia pentru mine. Şi, tot în primul rând, cine-i aşa nărod să cheltuiască pe o colivie de aur, că dacă-mi place omu’, mă „leg” eu singurică, nu e nevoie de o asemenea investiţie… Să trecem dară peste analiza a ceea ce a vrut artista (hehe) să zică aici – o vor face alţii după ce plec eu – şi să vă spun că aşa mi-a venit mie (după o zbatere a neuronului de serviciu). Să nu credeţi cumva că am un fetiş cu pantofi. Doar că mi se par un simbol foarte la îndemână şi de-a dreptul decorativi. Şi, dacă tot a venit vorba, să ştiţi că eu am două of-uri la viaţa mea: manichiura şi încălţămintea. Desigur, nimeni nu-i perfect, iar unii încearcă să-mi găsească scuze, afirmând cum că aş fi, totuşi, femeie.

Să aveţi o noapte minunată.

Vă pup. Pe toţi!

Frotiu vrea, frotiu îi dăm

2011-05-07T15:17:00.000+03:00

Asta este o altă tehnică. Nu o căutaţi pe net, pentru că o veţi găsi doar ca tehnică de analiză de laborator. Ceva medical, oricum. Vă luminează fata acum . Cu tehnica frotiu se redau norişori şi ape. Bine-nţeles că doar la peisaj putem aplica această tehnică, iar eu, când aud de peisaje, simt că-mi vine să-mi las baltă toate interesele. Pe lucrarea postată acum, am lucrat timp de câteva săptămâni. Îmi pare atât de rău că n-am putut fotografia fiecare fază prin care a trecut biata pânză; nu de alta, dar să vedeţi şi voi cât de plină de bunăvoinţă am fost eu şi cât de îngăduitoare bucăţica de textilă. Până la urmă – urma fiind astăzi – am ajuns la faza asta care, sincer, îmi place. Atât de mult îmi place, încât i-aş oferi lacului plăcerea unei răţuşte (sau invers), după care, mândră de să-mi sară şi mai multe nici că, aş merge cu el în primul gang, să-l fructific. Că, printre lilieci plesnind de sănătate şi fazani puşi la fezandat, cred că aş avea un loc de frunte. Chiar aşa, c-a venit vorba de gang, ştie cineva unde-i unicul meu critic, şi anume „criticdegang”?
Vă salut cu drag şi, dacă în drumul vostru întâlniţi primăvara, trimiteţi-o şi la mine. Că, cine ştie, poate mai pun de-un peisaj…

Ce ţi-e şi cu tehnicile astea…

2011-04-17T16:48:00.001+03:00

Am întrebat un pictor cu ce se mănâncă glasiul, dar camaieul? S-a uitat la mine uşor panicat şi presupun că se aştepta să găsească răspunsul în praful de pe pantofi, ca nu şi-a ridicat privirea preţ de două-trei minute. După ce s-a convins că acolo-i praf şi nimic altceva, mi-a spus că nu ştie, dar că asta nu l-a împiedicat niciodată să picteze. Aşa că, n-am avut încotro şi am citit cursul. Speram să scap… Ce postez acum, e cam ce am înţeles eu din cele două tehnici. Tehnica camaieu este cel cu draperia – nu este compoziţia mea, m-am inspirat de pe net. Pictura cu glasiu este portretul femeii, care ar fi trebuit să fie o reproducere. Dar, pentru că n-am mai avut pânză, am lucrat peste un portret în pregătire. Motiv pentru care, această Lady Hamilton are ochi albaştri şi nu negri, are rochiţă albastră şi nu albă. Dar, una peste alta, cam aşa arătau portretele în acea vreme. Bine-nţeles că aş fi putut continua cu glasiul – adică acele transparenţe de pe pielea ei – câţiva ani de acum în acolo, şi tot nu ajungeam la performanţele marilor maeştri ce pictau în tehnica asta. Da’ vă mai spun ceva: nu cred că ei aveau de pictat 21 de tablouri în 40 de zile. De fapt, acesta este şi motivul pentru care postez atât de rar de o bună bucată de timp. Sper să nu vă pierdeţi interesul şi să mai aveţi puţintică răbdare cu mine.

Şi, pentru că mi s-a spus că nu sună ok acel „respecte”, mă gândesc cum să închei textul. Nu-mi vine nimic inteligent acum, dar mă mai gândesc, bine?

Până atunci, să ne revedem sănătoşi!

Tot eu, ceva mai… căpoasă

2011-03-19T18:46:00.000+02:00

Acesta-i cel de-al doilea (presimt eu, nu ultimul) autoportret, pe care trebuie să-l pictez pentru şcoală. În primul, am capul prea mic. Mi s-a spus să mă fac mai căpoasă. Adică de aproape un metru. Voi ştiţi cât sunt eu de meticuloasă şi cam pe ce dimensiuni pictez. Am portrete de dimensiunea ochiului din lucrarea asta. Sincer, nu ştiu de ce trebuie să acoperim cu vopsea suprafaţa unui teren agricol, dar, no. Dacă-i musai… Nu ştiu cât vedeţi voi din poza asta, dar e lucrat tot cu… mărunţelu’. Numa’ nu-mi pot da mâna pe tuşe lungi. Nici măcar pensule late nu am în dotare. Şi nici nu vreau să-mi cumpăr, ca să nu fiu tentată să fac împrumut la bancă pentru vopsele. Mai ales că urmează încă vreo 3 sau 4 teme la fel de mari, încă una de 1x1.4 m şi, cine ştie, poate la examen vom avea de pictat cupola vreunei biserici?! Poate ar trebui să vă pregătesc şi să vă spun că, semestrul acesta, în toate picturile, va fi doar chipul meu. Aşa încât, cei slabi de inimă, să nu se uite:p
Respecte!

Oglindă, oglinjoară…

2011-03-16T22:42:00.000+02:00

Asta este o temă pentru şcoală. Autoportret, dimensiuni 1 x 0.7 m. Ar trebui să fiu eu, care va să zică. M-am pictat privindu-mă într-o oglindă mică. Am toate scuzele din lume că personajul acesta nu seamănă cu mine. Oglinda era prea mică, suprafaţa de pictat prea mare. Din momentul când mă priveam, până mă duceam cu privirea înapoi, la pictură, uitam ce-am văzut. Alte colege, s-au pictat mult mai aproape de adevăr. Dar toate sunt genul de femei care se privesc în oglindă înainte de a ieşi din casă. De aici, fireşte, trag concluzia că ele se cunosc foarte bine. Pe mine mă vede mama şi-mi spune: Doamne, ce te-ai schimbat, era să nu te recunosc. Păi, dacă propria mea mamă se întreabă dacă nu-s cumva o copie nereuşită a fetei ei, ce pretenţie aveţi de la mine - de vreo X ani am renunţat să mă mai admir în oglindă… În plus, ele au mai avut un avantaj: s-au uitat în ochii iubitului şi s-au văzut frumoase. Iar oglinda mea strâmbă imaginea (că în Veneţia era închis la ora aia). Că eu, de fapt, sunt plină de graţie, de sensibilitate şi… Şi nu mai spun, că nu vreau să mă pun rău cu fetele din anul meu. Oricum, nu fiţi trişti, că am mai făcut unul, îl postez mâine. Bucuraţi-vă de acesta, că celălalt e mai nasol :)
Respecte!

La mulţi ani, frumoaselor!

2011-03-08T09:57:00.001+02:00

De ce, dacă nu pot picta flori, insist? Tocmai în speranţa că, într-o zi, voi reuşi. Aşa cum am făcut şi cu bărbaţii. Am tot insistat în ideea unei căsnicii, că doar-doar s-o întâmpla ca, într-un final, să-mi „iasă”. Doar că, în cazul florilor, depinde numai şi numai de mine, în vreme ce, pentru a merge bine o relaţie, este musai să fie doi. Doi care îşi doresc, în aceeaşi măsură, să fie bine. Dar, uneori, binele unuia nu corespunde cu binele celuilalt. Aud de multe ori afirmaţii de genul: „Rău cu rău, dar mai rău fără rău”. Sau: „Altul mai bun tot nu găsesc”. Păi sigur că nu găsiţi, atâta vreme cât vă sacrificaţi şi vă victimizaţi. Niciodată nu veţi reuşi să ieşiţi din acest cerc – vicios, spun eu – cât timp nu daţi voi, pe voi, doi bani. Dacă vă complăceţi în a fi „doar” femeie de casă, nici cele mai minunate balsamuri de rufe nu vor scoate mirosul de ceapă prăjită din capotul vostru, veţi ieşi din casă tot mai des cu firul de la ciorap fugit şi veţi merge o singură dată la coafor, exact de 8 martie. Şi, după ce respectul de sine vi se va fi dus, veţi începe să fiţi mici scorpii, doar gândindu-vă cu invidie şi ură la vecina de palier, mereu îngrijită şi parfumată, după care toţi vecinii – inclusiv soţul vostru – vor întoarce capul şi vor trage cu nesaţ aerul lăsat de ea în lift.. Ideea la care vreau să ajung este că, ar fi tare bine să vă lăsaţi „luate”, dar numai la… ghiveci. Niciodată tăiate. Pentru că altfel, veţi ajunge precum trandafirii mei, frumoase şi proaspete doar în pozele de la nuntă. Probabil vă întrebaţi dacă am ceva cu bărbaţii?! O, da, am, dar nu spun la nimeni, că-s discretă : ) De ce-s aşa feministă şi înverşunată? Pentru că vreau ca toate femeile să primească ce li se cuvine de drept: dragoste şi respect. Acolo unde unul din aceste două elemente lipseşte, ceva nu-i în regulă. De fapt, nu-i deloc în regulă. Şi, ca să închei mica mea pledoarie pro femeie, nu vă mai spun decât: iubiţi-vă mult, voi întâi, şi atunci vă vor iubi şi ei.
Vă doresc tuturor, frumoaselor, un 8 Martie împlinit, alături de persoana dragă. Pentru că, nu-i aşa, fără EI, nici noi n-am avea nici un înţeles.
Respecte!

Să trăiţi, să înfloriţi, ca un fir de… frezie

2011-03-03T20:17:00.000+02:00

Am întârziat puţin cu tema eternei feminităţi, sărbătorită zilele astea, doar pentru că nu am găsit floarea potrivită. Până la urmă, m-am hotărât să vă ofer o frezie, dragele mele, care să vă inspire să rămâneţi mereu feminine. O floare care să vă arate că puteţi să reînfloriţi ori de câte ori doriţi să uimiţi pe cineva. Pentru că se poate! De fiecare dată, mai există în noi un boboc ce poate avea acelaşi miros şi aceeaşi culoare cu prima floare. Totul este să găsim persoana potrivită, cea care va putea să ne motiveze, în infinita noastră dorinţă de a iubi şi de a fi iubite. Şi, ce-i mai important, această floare ne arată că stă în puterea noastră să ne debarasăm de ce-i uscat şi să continuăm, cu aceeaşi prospeţime, să fim frumoase şi cuceritoare.
Tuturor femeilor, le doresc o primăvară frumoasă şi plină de iubire.
Respecte!

Rolling Stones

2011-03-01T16:32:00.000+02:00

Dacă-mi place cum cântă? O, da. Cred că nu-i pe lumea asta sunet mai frumos decât al curgerii apei, foşnetul frunzelor şi cel al pietrelor rostogolindu-se. Ştiaţi că, demult, tare demult, când încă nu se cunoştea metalul, pietricelele frumos colorate aveau putere de cumpărare? Şi, aşa cum ne place zornăitul „arginţilor”, aşa se bucurau şi ei când lăsau pietricelele să cadă, într-o rostogolire firească, în buzunarele şorţuleţelor sau ale pantalonaşilor. O, da, am uitat să vă spun că pietricelele colorate aveau valoare de schimb în… copilărie. Puteai cumpăra cam tot ce se putea vinde: ambalaje, sticluţe goale de medicamente, păpuşi de cârpă, cercei din cireşe…
Chiar şi acum, când merg la gârlă, culeg pietre frumoase, dar, de fiecare dată, după ce se usucă, le dispare tot farmecul. Şi, de fiecare dată, asta mă face să-mi amintesc de faptul că orice lucru, orice fiinţă, este minunată doar în mediul ei. Adică acolo unde îi este locul.
Deci, dacă vreodată trageţi concluzia că ceva nu pică bine simţului dvs. estetic, asta se întâmplă numai pentru că acel ceva este rupt de natura lui.
Se impune, deci, o întrebare: locul pietricelelor mele este aici, sau trebuia să le las de unde le-am luat? Nu de alta, dar tare îmi sunau în cap…
Respecte!

Casă de piatră!

2011-02-24T16:23:00.000+02:00

Un bun prieten de-al meu are o prietenă. Prietena are un prieten, care, din câte am înţeles, va decădea din drepturi, devenindu-i, aţi ghicit, soţ. Prietenul meu s-a gândit că, poate, viitorului soţ al prietenei lui îi va pica tare bine să-şi alinte privirea cu portretul miresei – încă - prietena lui. Nu s-a gândit prietenul meu că, dacă-i era lui – adică prietenului ei, prieten, nu ar fi făcut asta. De ce? Simplu: când primeşti cadou de nuntă un fier de călcat, sigur va fi însoţit de alte 5 fiare de călcat. Dacă primeşte cadou un cuptor cu microunde, sigur va fi al şaptelea. Şi tot aşa, multiplu de 3 până la 10 (în cel mai fericit caz). Deci, prietenul prietenei prietenului meu, putea vinde surplusul de daruri similar-identice. Aşa însă, rămâne o viaţă cu portretul. Că cine îl mai cumpără, în caz că nu le place? Nimeni. De ce? Pentru simplu motiv că, prietena prietenului meu va deveni soţia prietenului ei şi, na, dacă-i măritată, măritată rămâne. Şi, ca să termin în aceeaşi manieră, răspicat spun şi cu mâna pe inimă: Casă de piatră, prieteni dragi. Că, nu-i aşa, prietenii prietenilor mei, sunt şi prietenii mei.
Respecte!

Maria-Orange

2011-02-16T22:25:00.001+02:00

Nu, nepoata mea, Maria, nu are părul portocaliu. Am luat, din greşeală, tubul de portocaliu, în loc de maro şi, după de am dat o pensulă, am constatat că-mi place. O să mă întrebaţi, firesc, dacă n-am văzut în ce-mi bag pensula. Sincer – da să nu mai spuneţi la nimeni – nu văd prea bine. Glumeam, azi, cu îngerul meu despre asta şi i-am spus că, dacă Beethoven a putut compune surd fiind, eu de ce n-aş picta oarbă… Aviz amatorilor de portret, că va trebui să vă mângâi din 5 în 5 minute : )
Sa revenim la nepoţica mea. A fost ziua ei de naştere şi, fireşte, ca de obicei, m-am „scos” făcându-i portretul. Ştiţi de ce mi-e atât de dragă? Pentru că mă regăsesc pe mine, copil fiind. Îmi este teamă, deci, s-o şi pup, pentru că, semănându-mi atât de mult, sunt aproape sigură că se va şterge pe faţă. Eu fac gestul acesta, chiar şi acum, aproape fără să-mi dau seama : p
Ca de obicei, sunt tristă când văd diferenţa dintre tablouri şi poze, dar „mă risc” de fiecare dată, gândindu-mă că voi ştiţi că-s mult, da mult mai frumoase „real” . Dar veţi vedea că nu mint, pentru că-l voi ruga pe fratele meu să-i facă o poză adevărată şi, sunt convinsă că veţi vedea diferenţa.
Încă o dată, La mulţi ani, Maria!
Cu drag, tuşica Mihaela.

Gata sesiunea!!!

2011-02-14T19:20:00.000+02:00

Am mai lăsat, pe altarul artei, câteva kilograme din câte aveam – asta aşa, ca să fiu STAS, adică să cântăresc exact cât un sac de ciment (cu ambalaj cu tot). Eu, dragii mei, am luat foarte în serios şcoala asta, însă, din nefericire, am uitat că, aici, notele mai depind de un factor – gustul. Care, fireşte, nu se discută. Dar, una peste alta, e bine, adică am terminat sesiunea cu satisfacţia câtorva amărâte de zecimale după media 9.
Am vacanţă două săptămâni, aşa că voi încerca să recuperez şi să pictez, atât cât m-or ţine… vopselele : ) Deocamdată, postez lucrarea de la examenul de „culoare”.
Pe mâine, cu sănătate.
Respecte!

Pastel. Pastel?

2011-01-31T19:15:00.000+02:00

Atât de mult îmi place să lucrez în pastel, încât, după ce l-am „gustat” în crud, l-am întins pe acuarelă, acum pe cărbune şi, dacă mă supăr, îl voi întinde şi pe pâine. Trebuie să fac oareşce tehnici mixte şi, doar aşa, ca să nu şomeze cei de la OSIM, m-am apucat să inventez metode… Foarte probabil că distinşii mei profesori vor spune, în cor organizat, că am „chiciulit” cărbunele. Poate chiar există tehnica asta. S-ar putea ca, până mâine dimineaţă, să am surpriza să găsesc pe lucrare doar cărbunele iniţial (că nu am întrebat nici pastelul dacă îi place de cărbune, nici cărbunele dacă se dă în vânt după pastel). Am făcut puţin pe peţitoarea. Că, sincer, eu nu prea cred în dragoste la prima vedere şi, poate, cine ştie, încet, încet se vor obişnui împreună. Oricum, mai am nişte lac fixativ prin casă, de pe vremea când aveam ceea ce se numeşte, podoabă capilară de aşezat în poziţii care sfidau gravitaţia. Nu ştiu dacă place ce postez eu acum, dar ştiu o treabă, anume că sticlele îmi ies cu predilecţie foarte fain. Să aibă asta vreo semnificaţie? M-aş mira, că mie doctorul mi-a recomandat să nu. Iar eu, având o fire foarte ascultătoare, m-am conformat şi, deci, nu… Sigură fiind că aţi priceput tot, vă las, că mai am de lucru de nu-mi văd… De fapt, nu mai văd, că mi s-au schimbat dioptriile şi mie nu mi-a spus nimeni.
Respecte!

Un fel de… portret

2011-01-30T18:50:00.000+02:00

Şi, când spun „un fel de”, spun tot. Modelul meu e supărat şi acum. Cred că de la oboseală i se trage: că de ce e mai sus un ochi, că de ce e într-o ureche, că de ce are un obraz dublu faţă de celălalt… Le vine tare greu, unora, să-şi recunoască defectele... De câteva ore mă zdrobesc să-l liniştesc, să-i alin puţin amarul. Că, până la urmă, are omu’ dreptate – nu-i el. I-am spus că-i el, dar sub… acoperire. De pastel. N-a ţinut figura. Acum, nu că vreau eu musai să-mi găsesc o scuză, da’ n-a stat locului o clipă. I-am cerut să se uite într-un punct fix. A zis că nu poate, că să-l las măcar să clipească. L-am lăsat, pe răspunderea lui. Oricum, nici să-mi dea bani, a doua oară, nu-l mai desenez. O să-i pară tare rău, că-mi stau bărbaţii ciopor la poartă, să-mi fie model. Cred că am să-i primesc doar pe bază de concurs. Îi aliniez, le dau „fix” un punct şi, care clipeşte, pică. Cel care nu doar că nu va clipi, dar nici nu va respira privindu-mă, va fi alesul. De model, normal : )
Traducere-rezumat: acest desen în pastel trebuie alăturat celorlalte 130 lucrări pe care trebuie să le am, ca să pot intra în examenul de „Materiale şi tehnici”. Nu este tocmai un motiv de laudă postarea mea de astăzi, dar, de teamă că, până-s gata cu sesiunea, mă veţi uita, o postez.
Respecte!

Acuarelă falsă

2011-01-16T14:29:00.000+02:00

V-am spus că, dacă mă ţin curelele, vă voi bombarda cu teme. Asta de acum este o tehnică, pe care, fără a avea pretenţia că am şi reuşit s-o „ating”, o voi prezenta ca fiind acuarelă falsă. Care va să zică, am lucrat în ulei, dar cu mult – ah, mamă, sufletul mă doare – ulei de in. Stau eu aşa, ca neiniţiatul în domeniu şi mă întreb cine şi de ce ar lucra în tehnica asta. Poate cei care stau prost cu finanţele şi vor să facă economie de vopsea? Poate pentru că – zic ei – ar trebui să arate ca o acuarelă, dar ţine mult mai mult în timp? Poate pentru că se face la mare viteză, adică nu stai să freci… morcovul, de exemplu, până-i iese vitamina, ci-l reprezinţi repede-repede, doar-doar s-o combina cu ceapa, aşa din mers şi, categoric, împotriva voinţei ei? Aşa repede l-am lucrat pe acesta, că nici n-am avut timp să mă gândesc ce fac. Bine-i şi-aşa rău cum este… Plec, sa mă apuc de icoana pe sticlă. Să beau o tărie înainte, să nu-mi tremure mâna?!

Tehnica mixtă

2011-01-15T13:28:00.001+02:00

Printre alte teme, am de făcut şi o tehnică mixtă – sau trei? – peste care, iniţial, am vrut să „sar”. Întru început, asta a vrut să fie o acuarelă uscată. A vrut… Că mâna mea a refuzat acuarela, că erau ele, acuarelele, de proastă calitate (tind să cred că a doua variantă e mai bună), nu ştiu. Ştiu însă că am fost gata-gata să arunc desenul ăsta. Dar, cum noaptea e un sfetnic bun, m-am hotărât să folosesc „mânjeala” iniţială pe post de eboşă şi s-o combin cu pastel.

      Deocamdată sunt mândră de mine. Spun deocamdată, că încă nu le-am văzut pe-ale colegilor. Da-i mai bine aşa, că am şi eu dreptul la un week-end plin de… mine, nu? : )
      Ne vom revedea curând, pentru că mai am de făcut o mulţime de alte chestii pentru examene.
                                                                                         Respecte!

Mama ei de cioară

2011-01-14T22:45:00.001+02:00

Mai am de făcut nişte lucrări pentru examen, iar una dintre ele este o natură statică, în pastel. Partea proastă este că acasă nu am obiecte antice, din metal sau alte cele, aşa că tare greu mi-a fost să mă hotărăsc ce natură să pregătesc.

Am încercat un aranjament gospodăresc, adică oale, căni, ibrice, dar arăta puţin prea… Adică nu mă reprezenta. Mă întreabă îngerul meu, după o primă încercare de a le aranja: „Ce zici, dacă le-ai spăla, nu s-ar vedea mai bine reflexe, umbre, mă rog, chestii de-astea?”. I-am aruncat o privire plină de înţelesuri, dar, pentru că avea dreptate, le-am dus înapoi, cu scuzele de rigoare că le-am mutat din locul lor după vreo doi ani de zile.

Până la urmă – că eram gata-gata să renunţ – am dat cu ochii de cioara primită la vernisaj de la dragii mei colegi de club. Cioara trebuia să fie statică, normal, dar aluneca, precum o pasere beată, cu labele-n sus. Am proptit-o de încă o cutie şi am rugat-o să-mi pozeze, că iarna-i lungă şi nu se ştie când va avea şi ea nevoie de mine…
Până la urmă am picat la pace şi, dacă vă uitaţi mai cu atenţie, e chiar încântată că a avut onoarea să fie modelul unei artiste de talia mea (32 la pantaloni). Dar nu mai zic nimic, pentru că, cioara tot cioară, şi mă pomenesc, mâine-poimâine, că-mi cere bani pentru prestaţie. Ne-am înţeles, deci: pastelul frumos, cioara, naşpa.
Respecte!

Peisaj citadin

2011-01-13T17:14:00.000+02:00

Pe ăsta l-am lucrat in cuţit. Tot, cap-coadă. Îmi spune azi o colegă că ce bine că ştiu lucra în cuţit de paletă. Probabil că aşa-i spune sculei. Aceeaşi sculă de care am întrebat-o pe vânzătoarea de la galeriile de artă, cerându-i un... şpaclu. Deci, nu, nu ştiu să lucrez în cuţit, dar nevoia te învaţă, nu? Ideea este că, tema asta am primit-o marţi, am început-o ieri şi trebuie terminată mâine. Cu pensula, nu-mi ajungea nici o lună, la dimensiunea asta, sa-l termin. Partea proastă, în toată povestea asta cu peisajul citadin, este că profesorul a venit să ne verifice, exact când terminasem eboşa pentru cer. Care eboşă a ieşit aşa, mai întunecată. Urma să intru cu nuanţe mai deschise, dar, ghinion, profesorul a decis: bun, promite… să vedem cum veţi reda „citadinul” noaptea. Nu i-am spus că nu-i noapte, că ar fi părut că nu ştiu ce fac acolo. Deci, noapte să fie, da nu azi, poate mâine, când se mai usucă. Azi ziceam că e mai pe... înserat. Nu ştiu cum va ieşi până la final, dar ştiu că am rămas fără culori. Din pensulă, făceam cel puţin 10 picturi cu aceeaşi cantitate de vopsea. Mă doare sufletu’ dar, cum arta cere sacrificii…
Până la „tema” următoare,
Respecte!

Greu, tare greu

2011-01-09T21:38:00.000+02:00

Trebuie să vă spun, din capul locului, pentru cei care, cred, n-au înţeles umorul meu aproape englezesc, că am toată admiraţia pentru profesorii noştri. Şi, dacă trăiam cu impresia că n-am nevoie de învăţăturile lor, stăteam pe c… meu acasă. Ce-am scris ieri, rămâne foarte valabil, şi anume că simt cât de departe sunt de adevăr, de când sunt înconjurată de persoane motivate din domeniul artelor. Iar asta, creşte direct proporţional cu valoarea profesorului. Deci, cu cât este acesta mai bun, cu atât sunt eu mai… mai varză cu moralul. Şi, cum toţi dascălii mei sunt aleşi pe sprânceană, varza mea are frunze din ce în ce mai multe şi mai greu de digerat. Până la urmă, cine nu poate ţine pasul sau îl loveşte conştiinţa lucrului făcut degeaba, renunţă, nu? Că da, sunt mulţi care termină o facultate, dar nema vocaţie. Şi, dacă nu este vocaţie, nu este nici motivaţie. Mama, ce înţeleaptă m-am găsit al ora asta. Dar, dacă vă spun că stau în picioare de câteva ore să termin o temă pentru examen, poate îmi veţi acorda un strop de înţelegere. Pentru prima dată am lucrat cu pasteluri. Eu ştiam că pastelul este o culoare palidă, sau ceva de genul acesta. Sau, un fel de poezie. Sau… nu mai ştiu, orice dar nu creioane pufoase-uleioase de diverse culori. Mie îmi place ce-a ieşit, îmi plac şi ale colegilor. Poate, când voi avea timp, voi încerca nişte – portrete, fireşte – în pastel. Că-mi place. Spre deosebire de peniţă şi de acuarelă, asta-mi place. Merge ca şi uns. Uns pe gaia, ca mai-mai că mi-a dat sângele în deşte de atâta frecat. E şi mare – 1x0,7 m. Aşa că, măcar pentru efortul depus şi parcă tot merit un zgomot de fond încurajator.
Până la următoarea revedere,
Respecte!

Perfecţiunea nu există

2011-01-08T19:28:00.000+02:00

Sau, mă rog, teoretic. Pentru că, dacă este să-l întrebaţi pe Ghiţă, iremediabil îndrăgostit de Mărie, veţi afla că da, Mărie este perfectă. Adică, fără cusur. Frumoasă coz. Dacă îl veţi întreba pe Ion despre Mărie, vă va spune că: mda, e drăguţă, dar parcă are nasul puţin cam mare… Dacă îl veţi întreba pe stimabilul meu profesor de desen, dl. Bonea, vă va spune, uitându-se la aceeaşi Mărie că „boring”, că nu are între ochi lungimea unui ochi, că nasul nu ţine oblu linia axului sagital, că cele două narine depăşesc nepermis de mult cele două comisuri ale gurii… No, vroiam să vedeţi cât de tare m-am luminat, de fapt, de când merg la facultate : p Şi, pentru a ne face şi mai tare de ruşine, acelaşi domn profesor, s-a apucat să ne facă o demonstraţie de desen în cărbune. Un bust de grec. Care grec, în viziunea filozofilor – greci şi ei – era perfect. Deci, fetele mele dacă vă bate gândul să aşteptaţi genul acesta de frumuseţe, lăsaţi-o-n tepşe de dorinţă, că nu „se ezistă” : )) Şi riscaţi să rămâneţi aşa…. cumva într-o perpetuă aşteptare! Una peste alta, vreau să vă spun că sentimentele mele pentru acest profesor – acelaşi importat din Cluj – nu sunt deloc înălţătoare. De ce? Simplu: vii, faci o demonstraţie de măiestrie în faţa studenţilor, după care le spui, aşa, trăgând de muşchiul rizoriu mai mult decât ar fi necesar, că hai, acu să vă văd pe voi. O stimată colegă de-a mea, d-na Margo, îmi zice: „Tu, pe mine aşa mă ambiţionează profesorul… abia aştept să mă apuc de treabă”. Pfu… pe mine, mă demoralizează. Pentru că, sincer, nu voi reuşi nevăr-niciodată asemenea performanţe. Şi atunci, ştiind asta, mă simt mititică şi neimportantă. Iar când pornesc la drum, ştiind că nu voi reuşi decât câţiva paşi timizi spre performanţă, mi se înmoaie toate cele. Nu mă pot abţine, totuşi, să nu vă arăt şi vouă ce-a ieşit, deşi, dacă ar fi să fiu fayr, ar trebui să postez, lângă cărbunele meu, şi pe cel al profesorului. Dar nu, eu nu sunt chiar aşa „sportivă”, drept pentru care, în speranţa unei încurajări, postez ce-am mântuit eu astăzi. Să ne revedem sănătoşi.
Respecte!

La Mulţi Ani!

2011-01-03T15:22:00.000+02:00

         Să vă aducă anul nou împliniri (de exemplu, eu, de-aş putea, m-aş mai împlini cu vreo 5 kg), sănătate (E cineva bolnav? Nu? Să nici nu fie!!), bani cât să vă permiteţi o excursie în Bahamas (e la reducere în sezonul asta), dragoste (nici prea-prea, că ia minţile). Cam astea ar fi urările mele, foarte pe scurt, că vă e plin podul de ele…
         Ataşez, în loc de felicitare – o, Doamne, cine a mai trimis o felicitare, aşa, pe viu, prin poştă, în ultimii 20 de ani? Că, sincer, era tare plăcut să găseşti în cutia poştală câteva plicuri, de sărbători. E moda SMS-urilor. N-am trimis şi nici nu voi trimite vreodată. Cu atât mai mult, cu cât sunt din ce în ce mai impersonale. No, chestie de gusturi, fireşte…
         Deci, ataşez câteva lucrări – temă pentru sesiune, fireşte – în tuş. M-am învârtit prin peisaje, abstract, căniţe cu flori dar, în final, tot la portrete am ajuns. Cei ce se vor recunoaşte în aceste desene în peniţă, dacă nu se plac, să se prefacă a nu fi ei. Dacă le place, nu pot decât să mă bucur… deşi, la lipsa de îndemânare de care dau dovadă la cursul acesta, e lesne de imaginat că nu voi avea motive de bucurie. Da nu-i nimic. Eu mai încerc.
         Că tot veni vorba de măiestrie, să vă spun un secret: dacă primul atelier nu era cel de pictură, pe soarele meu că nu mai mergeam la şcoală. Dar, dacă-i musai, cu plăcere. De fapt, unde ar putea fi plăcerea, să stai aplecat de spate şi să scarpini cu peniţa ore întregi o bucăţică de carton, până să iasă ceva.
În speranţa că măcar v-aţi luat porţia de urări din jurnalul meu, vă mai doresc încă o dată, din suflet, La mulţi ani!!!
                                                                                                                                         Respecte!

Too much noise

2010-12-29T16:51:00.000+02:00

Mai mult ca sigur, mulţi vor înţelege cum vor ei, adică greşit. Ce vreau eu sa spun prin pictura asta? Cam şi doar atât: credinţa nu se bate la tobe, nu trebuie nici „îmbrăcată” frumos duminica la slujbă. Credinţa trăieşte înlăuntrul nostru şi trebuie crescută, în noi, până avem atât de multă, încât nu ne vom da seama că se hrănesc şi alţii din ea.
Sărbători frumoase!

Valea Soarelui

2010-12-28T23:50:00.000+02:00

Mi-a venit aşa, deodată, un dor de toamnă, de să nu mă întrebaţi. Toamnă de-aia, călduţă şi cuminte. Cu soare blând. Cu seri călduţe, mirosind a porumb fiert şi castane coapte. Desigur, poezia asta ţine exact până mă uit pe fereastră. Când văd nămeţii. Că, vorba ştim noi cui, a venit iarna drăguţa. Brrr. Dar, din câte ştiu eu, amintirile, uneori, pot ţine şi de cald. Sufletului, fireşte.
Vă doresc o iarnă… grăbită.
Respecte!

Galeria jucătorilor de scrabble – Cristina Sandu şi Dan Sibef

2010-12-28T11:08:00.000+02:00

       Unora le este greu, tare greu, să se despartă de copilărie. Cred că doar acesta e motivul pentru care „Gropiţe” – proaspăt trecut la seniori, s-a… lipit cu tot sufletul de Cristina - junioară. Sau, ştiţi voi ceva şi mie nu-mi spuneţi? : ) Ce ştiu eu, este că aceşti doi copii frumoşi, au făcut ceva „gaură” în bugetul federaţiei, luând cupe după cupe. Mă veţi întreba de ce i-am pictat împreuna. Simplu: promoţie 2 în 1. Pentru ca-s mai… mititei, au încăput doi pe-o pânză. De fapt, ce spun eu aici? Când doi se iubesc, încap şi-ntr-o coajă de nucă.
       Mai multe nu spun, ca poate, cine ştie, fără să vreau, „dau din casă”.
       Doar atât ar mai fi de zis: să ne mai şi… copilărim, din când în când!
                                                                  Respecte!

Visul Afroditei

2010-12-26T21:37:00.000+02:00

      Am spus că nu mai pictez până după sărbători? Până după sesiune? Ei, dragii mei, câte nu spune omu’ la necaz? Care era necazul meu? Că am de învăţat şi numa’ nu se lipeşte. Că, ce să zic, nici nu pot picta dacă nu ştiu ce înseamnă osteoblastul sau simfiza sau trohleea sau condilul. Ce învăţ azi, uit mâine. Să fie vârsta de vină? Să fie mâncărimea ce mă cuprinde în vârful degetelor, la vederea pânzei goale? Nu ştiu. Ce ştiu sigur este că abia aştept să împart cu voi bucuria creaţiei mele, fie ea bună ori slabă.
      Cu speranţa că, măcar o persoană, va „gusta” ce-am pictat eu aici, vă las să vă faceţi în tihnă bilanţul anului ce stă… să plece.
      Respecte!

Sărbători fericite!

2010-12-24T21:01:00.000+02:00

        Nu m-am putut abţine şi am pictat, astăzi, în ajunul Crăciunului, un colţ de iarnă, special pentru voi. Nu de alta, dar n-am vrut să trec în noul an, fără să vă urez, tuturor, Sărbători Fericite! Sănătate şi înţelepciune. Belşug şi voie bună. Viaţă lungă şi împlinită.
        Vă mulţumesc tuturor, atât pentru vorbele frumoase, cât şi pentru critici. Sper ca, mie personal, să-mi aducă noul an mulţi admiratori şi, pentru că voi fi, sper, mai bună într-ale picturii, tot pe atâţia critici.
        Să ne găsească Anul Nou mai buni şi mai îngăduitori.
Respecte!

Ultima expoziţie din 2010

2010-12-22T19:53:00.000+02:00

Încă nu v-aţi hotărât ce cadou să puneţi, pentru persoana dragă, sub brad? Poate vă inspiră ceva din expoziţia mea? Poate preţurile vă vor motiva, de data asta, mai mult? Trebuie să specific, pentru „cârcotaşi”, că am avut, la fiecare dintre tablouri, măcar un doritor, dar n-am lăsat din preţ (care, şi acela, era preţ de… stricat piaţa). Ei, dar atunci era o treabă, acum însă, când m-am hotărât să fiu pictor cu „patalama”, nu-mi mai permit să fac pe.. artista. Acum vreau doar să pot termina ce-am început şi, cine ştie, poate, într-o zi, semnătura de pe peretele camerei voastre, să vă împlinească financiar.
Şi, pentru că, pe toată uliţa mea, miroase a sarmale şi cozonaci, vă doresc, din suflet,
Sărbători Fericite!

Aceeaşi Mărie, mai înfrunzită…

2010-12-19T14:23:00.002+02:00

Nu întotdeauna, viziunea artistului – aia eram eu -, corespunde cu cea a profesorului. Mi-am prezentat tema cu dealul, dar mi s-a spus că „nope, nu-i ok, întrucât casa bate dealul”. Şi, pentru că următoarea temă, la pictură, este cu clădiri, l-am întrebat pe prof dacă pot lăsa lucrarea pentru tema următoare. Mi-a spus că „nope, dealul bate casele”. I-am spus că, ok, voi face altă pictură. Mi-a spus, din nou, că „nope, găsiţi o soluţie la aceasta”. No, ce-a ieşit, vedeţi şi voi. Sper că, de data asta, dealul este „majoritar” că, dacă iar aud că „nope”,… De la voi nu vreau decât o confirmare a faptului că da, dealul vă sare în ochi. Atenţie, dacă vă sare prea tare, clăti ochii cu apă călduţă.
Până data viitoare, bucuraţi-vă de toamna de aici, că afară, vorba lui „Moşgerilă”, a venit iarna drăguţa.
Respecte!
P.S. Aceasta a fost „În sfârşit, o pată de culoare"...

Vacanţăăă!!!

2010-12-18T18:27:00.000+02:00

Dragii mei, am luat vacanţa. Sau, mă rog, aşa scrie pe orar. Că, de fapt, am de lucrat la schiţe, picturele, peniţe, sepii, cărbune şi alte cele, în număr de vreo… 200. Unde mai punem şi teoria, care nici ea nu-i tocmai de acolo, la care am de învăţat o grămadă. Ieri, mi-am şoptit în barbă că no, asta este, ce-a fi a fi. Că doar de-aia s-au inventat restanţele. Dar azi s-a schimbat calimera. Mi s-a spus că, dacă voi fi „integralistă”, voi primi, drept recompensă, o săptămână la Londra. Apoi, zic eu, care n-am văzut, în toată viaţa mea, nimic altceva decât aeroportul din Budapesta, că merită să încerc. Măcar să încerc.
Azi am lucrat un „studiu de draperie”, sub îndrumarea inspirat importatului profesor Bonea, de la Cluj. Voi, probabil, veţi fi încântaţi de ceea ce am postat eu aici. Dumnealui, însă, mi-a găsit vreo zece pricini pentru care puteam merge, la colţ, să plâng. Dar eu nu plâng. Eu sunt o optimistă şi, sincer, aşa vreau să mor. Adică atât de optimistă sunt, încât simt că sunt... nemuritoare.
Aici ninge ca în poveşti. Şi e totul alb şi frumos şi nefiresc de curat.
Curaţi să rămâneţi şi voi, dragii mei.
Respecte!

Galeria jucătorilor de scrabble – maestra sportului Claudia Mihai

2010-12-12T20:58:00.005+02:00

Dragii mei, mari bătăi de cap am avut cu… căldura Claudiei. Ea, în sine, este, toată câtă este, făcută din culori - nu calde, ci foarte calde. Am încercat să contrabalansez cu un fundal rece. Era atât e mare contrastul, ca m-a apucat frigul. Până la urmă, am făcut, şi în fundal, „căldură”. E drept că şi poza e făcută la lumină artificială, dar mâine o voi schimba cu una mai naturală. Da n-am răbdare până mâine…
Claudia dragă, eşti un exemplu pentru mine, şi asta nu doar în scrabble. Dacă spun că mă aplec sub blândeţea ta, sper că spun totul.
Să ai sănătate şi, fireşte, bucurii. Multe.
Respecte!

O nouă perspectivă

2010-12-11T16:33:00.001+02:00

V-a fost dor de mine? Şi mie de voi! Am pictat câteva clădiri din Centrul Vechi al oraşului Baia Mare. În maniera mea, fireşte. Dacă am… maniere? Normal că am. Că doar am trecut, la fel ca şi voi, printr-o multitudine de… remanieri (sic). Acu, trecând peste jocul de cuvinte, trebuie să ştiţi că, deşi v-aţi da repede seama ce-am pictat eu aici, acest colţ de oraş nu-i tocmai identic cu realitatea. Important este să vă placă şi, de ce nu, să vă motiveze să-mi vizitaţi oraşul. Că-i mândru tare. În aşteptarea sărbătorilor, vă doresc spor la bătut covoare.
Respecte!

În sfârşit, o pată de culoare

2010-12-01T11:40:00.001+02:00

Cred că v-aţi cam săturat de alb-negru. Sincer, şi eu! Asta este o temă pentru teoria culorii. Unde-i culoarea, mă veţi întreba. Aici sunt toate culorile, doar că, suntem la faza de culori grizate şi, ca atare, toate conţin gri. În plus, dealul acesta arată cam trist, pentru că aşa este el, iarna, golaş. Dealul acesta se numeşte „Dealul Crucii”. Unde-i crucea? Ei, la asta nu ştiu ce să vă răspund. O fi luat-o vreun colecţionar, s-o fi prăpădit de la sine… Că doar suntem în România, nu? Şi, că tot am adus vorba de ţara noastră dragă, să ne trăiască. Ce le spun celor care continuă cu: „Păcat că-i populată”? Doar atât: Păcat că nu ne dăm seama cât suntem de frumoşi.
La mulţi ani, România!

Au, mă doare!!

2010-11-30T21:35:00.000+02:00

Mă doare mintea când mă gândesc la câte desene mai am de făcut. Mă doare spatele de la aplecarea mea spre.. artă. Mă dor tălpile de la atâta stat în picioare. Dar, cu toate astea, sunt, în continuare, plină de elan(i). Şi, de sărbători, voi fi plină de… reni. Ioi, că mi-am adus aminte. Cu un drum, ar trebui să-i scriu şi Moşului. Partea proastă este că am piciorul mic şi, implicit, ghetuţele mele sunt tot mici şi total neîncăpătoare. Credeţi că, dacă împrumut de la cineva un bocanc 45, se prinde moşu’? C-aş vrea să încapă muuuulte. Deşi, daca ar avea ceva minte-n cap, mai bine ar pune nişte bani – că, împachetaţi cu simţ de răspundere, atât câţi mi-ar trebui mie, ar încăpea şi-ntr-un botoşel.
Până la urmă, bune-or fi şi nişte bomboane. Dementă. Pardon, demente.
Până mâine, vă rog să fiţi cuminţi. No, ca iar n-am dat „space”: cu minţi!
Sănătate multă!

Sunt neagră (şi) în cerul gurii

2010-11-29T21:01:00.000+02:00

Cărbunele ăsta de desen, o fi el estetic acolo, pe hârtie, unde îi este locul, nicidecum pe nas, în urechi sau pe bocanci, unde îl aplic eu cu mult simţ artistic. Dacă ar fi doar pictură, aş face cu plăcere, fără să obosesc, fără să mă plictisesc, oricâte s-ar impune. Dar aici, la desen, mi se pare o muncă de chinez bătrân. Trebuie să faci haşuri, pe care le ştergi, şi iarăşi haşurezi, şi iar dai cu cârpa, şi mai tragi o „zeamă” cu podul palmei. Şi tot aşa, preţ de câteva ore, până iese ceva, drăguţ, dar total insuficient pentru profesor. Îmi voi mai plictisi paginile jurnalului o vreme cu aceste desene în cărbune, pentru că trebuie făcute vreo 20 de bucăţi până în ianuarie. Am să cer spor de toxicitate, spor de ruşine (Cum de ce? Ia încercaţi voi să mergeţi pe stradă ca şi cum aţi fi proaspăt ieşiţi din horn) şi, e clar, spor de ore suplimentare. Că m-or exmatricula ăştia din facultă pentru exces de zel. Că cine puii mei a mai văzut student care merge la toate orele şi, mai mult, stă şi peste program :p Da’ ies eu din recuperări anu’ acesta şi mă voi relaxa la anu’. Şi la anu’ iarăşi intru în recuperări şi, tot aşa, până la final. Dar nu-mi fac griji, ca, dacă a trecut o săptămână, e ca şi gata un an de studii. Că tăiem week-end-uri, tăiem sărbători, tăiem vacanţe… şi vedem noi ce mai tăiem.
Aşa că, dragii mei, cu optimism, înainte.
Respecte!

Mâine, în sfârşit, somn de voie

2010-11-27T18:22:00.000+02:00

De câţiva ani, m-am obişnuit să mă culc la ore foarte mici. Îmi este foarte greu să intru într-un ritm de oameni normali. Am încercat să mă culc mai devreme, dar nu se lipeşte neam somnul de mine. Aseară, în sfârşit am reuşit să adorm pe la miezul nopţii, dar mi-a fost imposibil să mă hotărăsc ce să fac de la ora 3.30 (când m-am trezit proaspătă ca o brânduşă după ploaie) până la ora 7.00. Am pornit televizorul, dar am auzit proteste îmblănite, de undeva de la celălalt capăt al patului. Am strecurat printre dinţi nişte scuze în direcţia căţelului meu şi am oprit teveul. Sper să-mi reglez sistemul, dacă nu vreau să dorm pe preş sezonul acesta :p V-am promis să vă arăt prima mea creaţie în cărbune. Să fiu sinceră, mi-a fost ruşine. De trei zile mă chinui să prind şpilul la chestia asta. Astăzi, în sfârşit, la a treia lucrare, parcă-parcă a ieşit ceva. Aseară, profesorul – importat din Cluj – ne-a făcut o demonstraţie de desen, demonstraţie la care nu cred c-am respirat, cu totul, mai mult de 20 cmc de aer. Până la urmă, Hamlet n-a fost cine ştie ce mare sculă. Că tot aşa mă întrebam şi eu, noaptea trecută, dacă are sau nu vreun rost să îmi mai bat capul cu şcoala. Că, între a fi sau a nu fi artist, este un drum atât de lung de parcurs, încât, firesc, a derivat altă întrebare: a avea sau a nu avea sens să faci ceva pentru care unii muncesc o sută de ani lumină. Talentul, spun unii, vine odată cu noi pe lumea asta. Greşit, spun eu. Talentul, fără muncă şi fără baze serioase, face cam cât un trandafir de plastic. De unde, presupun, vine şi vorba: cu cât învăţ mai mult, cu atâta îmi dau seama că nu ştiu (mai) nimic.
Până data viitoare, să aveţi un sfârşit de săptămână absolut minunat.
Şi, mai ales, să dormiţi bine! : )

A mai trecut, uşor, o zi grea

2010-11-25T19:52:00.000+02:00

Am petrecut şi azi, nici mai mult nici mai puţin decât 10 ore, în atelier. Din care, 9 ore, sigur în picioare. Asta îmi face bine, pentru că, mi-am dorit, întotdeauna, să fi avut gambele mai groase. Uite că am găsit soluţia : p Frec de două zile nişte cartoane cu cărbune. Astăzi, de-abia, cu chiu cu vai, mi-a ieşit un desen. Vi-l arăt mâine. Astăzi voi posta o pictură făcută ieri. Dacă vi se va părea că nu-i… spectaculoasă, înseamnă că nu vi se pare : )) Este pentru cursul de teoria culorii, unde a trebuit să folosim doar griul neutru. Parcă aşa-i zice. Asta este o temă pentru care trebuie să consumi cinci tuburi de două culori complementare, pentru a obţine acest gri. Iar după ce l-ai obţinut, constaţi că n-ai ce face cu restul de cantitate echivalentă cu 4,5 tuburi. Mâine am „Bazele desenului”, materie pentru care am chinuit acel desen în cărbune. Ca să fiu la zi, nu mai am de făcut decât încă…. 10. Aşa că, dragii mei, vă las, că mi-am adus să lucrez acasă.
Pe mâine. Respecte!

Se vede fericirea pe faţa mea?

2010-11-24T20:22:00.000+02:00

Pentru că, o vreme, nu voi reuşi să pictez acasă şi pentru că mi-e teamă să nu mă uitaţi, am să postez fiecare lucrare de-a mea realizată în atelierul facultăţii. Că-i bună sau nu, că va fi lucrare de nota 5 sau 10 (wow, ce optimistă sunt), jur să nu ascund nimic din ceea ce fac eu acolo. Îmi este destul de greu, pentru că am de recuperat aproape două luni de zile. Dar mă străduiesc şi voi încerca să nu vă dezamăgesc. Vreau să vă spun că, în prima zi de atelier, am fost în stare de şoc. Când mi-au spus pe ce dimensiune trebuie să pictăm, nu m-am putut aduna vreo două ore. Am stat ca prostu’ în faţa şevaletului. Eu, care am pictat pe suprafeţe mici, destul de pigulit şi migălit, să pictez pe o suprafaţă cât o uşă de dulap de haine… Am început în stilu-mi caracteristic şi, când am simţit că nu mă mai ţin nervii şi că au trecut şase ore fără să se contureze ceva concret, am luat spatula şi, cu tupeu, am umplut spaţiul într-o singură oră. Eu care nici în vis n-am pictat vreodată în cuţit sau spatulă sau cum le-o spune. Nu se vede prea bine în imaginea asta maniera de lucru abordată, dar mâine îi voi face o poză pe lumină de zi. Acuma mă duc în pat, să stau cu picioarele în sus, că atâta mă pot durea : )
Pe mâine!

Reduceri de sărbători, pentru majorări de… împlinire

2010-11-22T20:22:00.000+02:00

Dragii mei, trebuie să vă împărtăşesc, musai, din preaplinul fericirii mele. Azi am fost la cursuri. Am avut norocul să prind toată săptămâna atelier. Îmi place atmosfera de acolo, îmi plac toţi colegii, îmi place şi cum miroase în atelier. Deşi aproape toţi sunt foarte tineri, mă simt în elementul meu acolo. De altfel, sunt aproape sigură că voi ieşi din facultatea asta, cu cel puţin zece ani mai tânără. Am să fac poze, să vedeţi şi voi ce frumos e acolo, ce pictează ceilalţi şi, mai ales, ce lucrări fac eu. Asta o voi face ca să nu vă simţiţi trădaţi, pentru că, normal, n-am să mai pot păstra acelaşi ritm la lucrările mele de acasă. În timp ce eu vă scriu, îngerul meu păzitor îmi dă cu grund cartoanele. Pentru că eu m-am dus astăzi cu o pensulă şi un set de vopsele tip „Să învăţăm să colorăm frumos”. Când mi-a pus profesorul pe şevalet un carton cât mine de mare, mi-a fost chiar jenă să scot din punguţă trusa mea liliputană. Normal, sunat înger, rugat fugit la galerii cumpărat vopsele, cărbuni şi alte cele. Noo, nu i le-am zis pe toate dintr-o suflare, ci la interval de câte două ore. Norocul lui că are aripi. Avantaj eu că am un prieten.. înaripat : )
În altă ordine de idei, eu am să revin cu oferta mea, în care veţi vedea ce s-a vândut şi ce se mai poate achiziţiona. Vă las acum, că-s ruptă. Dar este o oboseală plăcută, de care am şi uitat de când n-am mai avut parte. Să ne revedem sănătoşi.
Respecte!

Fac copii frumoşi!

2010-11-21T19:27:00.001+02:00

Nu, nu în sensul în care credeţi voi. Aşa îi fac alţii. Eu doar îi pictez. Şi mă bucur de câte ori văd un copil frumos. Tăticul acestei fetiţe, pe numele ei Mara, mi-a umplut atelierul de lumină. Atâta fericire pe faţa unei persoane, rar mi-a fost dat să văd. Adevărul este că, doar prezenţa chipului Marei pe pânză, mi-a adus zâmbetul pe faţă, ori de câte ori o priveam. Este prima mea încercare şi, să fiu foarte sinceră, mi-a fost teamă să pictez copii. Dar, după faţa mai sus menţionatului tătic, eu cred că mi-a reuşit. Poate şi pentru că am pictat-o cu mult drag. Cred că, de fapt, e mai simplu să pictezi copii. Nu tu riduri, nu tu cearcăne, nu tu cute de expresie… Să vă spun un secret. Cred că mi-am asigurat şi al doilea portret de copil, pentru că am aflat de la – nu spui cine – că mai vine unu mic. La acelaşi tătic : ) Şi, cum nu-i pedagogic să nu dai la amândoi copiii deopotrivă… m-am scos : )) Îi urez Ritei – mama Marei şi a celui ce va să vină –, La Mulţi Ani sănătoşi şi frumoşi!
Respecte!

Peisaj de toamnă

2010-11-20T16:13:00.000+02:00

Tare vă rog să nu mă întrebaţi unde-i peisajul. Pe cuvânt de onoare că eu asta am vrut să iasă. Am început cu iarba, am continuat cu o căpiţă de fân şi nişte copaci de-o parte şi de alta şi, firesc, două dealuri. Că ce peisaj ar fi acela de n-ar avea dealuri. Şi nu mi-a plăcut. Era prea… normal. Şi-am făcut căpiţa, pară, copacii, struguri, dealurile, dovleci şi, de aici, n-a mai fost decât un pas până la ce vedeţi voi aici. Nu mai pot să spun decât: Să vă dea Dumnezeu… din belşug.

Respecte!

Cadouri de Crăciun sau nevoia de înălţare spirituală?

2010-11-18T13:05:00.003+02:00

A început Postul Crăciunului. În spiritul sărbătorilor de iarnă, m-am gândit să fac şi eu un gest frumos pentru admiratorii mei. Şi anume, tot ce se regăseşte în această „expoziţie”, să poată fi achiziţionat de voi la un preţ, cred eu, rezonabil. În plus, preţul oricărui alt tablou, ce nu este „expus” aici, se poate negocia. Ideea mi-a venit gândindu-mă că, până la urmă, eu nu vreau să fac avere cu talentul pe care, spun unii, mi l-a hărăzit Dumnezeu. Vreau să se bucure cât mai multă lume de „pătrăţelele” mele de culoare. Preţul este de 200 Ron pentru oricare dintre acestea (50 Euro). În plus, pentru suma de 300 Ron (70 Euro), cei care doresc să ofere un cadou „nemuritor”, pot comanda portretul persoanei iubite, la dimensiunea de 24x30 cm (pentru aceasta, e suficient să-mi trimiteţi o fotografie). Comenzi, detalii precum şi condiţii de livrare, pe adresa mea de E-mail: mihaela4u2@yahoo.com
Acest text s-a vrut a fi un fel de promovare, pregătit de câteva zile.

***

Acuma, însă, adevăratul text trebuie să sune cam aşa:
Dragii mei, deşi foarte mulţi mi-au spus că „la ce bun?”, m-am hotărât, totuşi, să fac şcoală de specialitate. Drept pentru care, începând de astăzi, vă anunţ (fericită) că sunt studentă a Facultăţii de Artă – Secţia Pictură. Din nefericire, am deja studii superioare, aşa că, deşi este facultate de stat, trebuie să-mi plătesc taxele de studii. Motiv pentru care vă invit la această expoziţie virtuală şi, dacă vreuna din picturi vă face cu ochiul, nu ezitaţi să-mi spuneţi. Primul venit, primul servit : ) Repet, picturile care nu se regăsesc în această expoziţie, pot fi negociate. M-am gândit (nu foarte mult, că nu mai postam textul acesta) dacă nu sună cumva…, nu ştiu, aşa…, că eu, da, mă simt oarecum jenată. Dar, până la urmă, probabil nu degeaba se spune că arta cere sacrificii. Iar eu, în măsura în care se poate, sunt dispusă să mi le asum.
În speranţa unui parteneriat avantajos pentru ambele părţi, vă doresc să vă găsească sărbătorile măcar atât de fericiţi cum sunt eu astăzi.
Respecte!

Parizianca

2010-11-14T14:43:00.000+02:00

M-am tot gândit, dar n-am reuşit să găsesc o imagine a pariziencei moderne, aşa că, iată, bat aceeaşi cărare şi pictez, fireşte, o madame, o dansatoare de cabaret sau, ştiu şi eu, poate ultimul client… N-am postat mai repede, pentru că, în fiecare dimineaţă, când vroiam să-i fac o poză tabloului, constatam că trebuie să-i refac machiajul. Şi ieri aşa, azi aşa, până am prins făptaşul. Era îngerul meu care, presupun, a rămas cu reminiscenţe păcătoase, din vremea când era pământean. I-am surprins, dimineaţa devreme, sărutându-se. Iar îngerul meu avea pe faţă atâta roşu, c-am crezut c-a făcut vreo boală cu… transmisie. Pe vremea franţuzoaicei cu pricina, nu se descoperise, încă, rujul cu transfer zero. Aşa că, dacă ştiţi pe cineva care n-are obligaţii şi vrea aşa ceva la casa lui, s-o ia de-aici, că-mi strică ploile. Şi, uite, ca să nu zică neamurile celui care o ia, că-i o…. mă rog, uşurică, putem s-o promovăm ca fiind midinetă.
Respecte!

Gheişa

2010-11-12T16:02:00.000+02:00

Abia acum, pictând gheişa asta, m-am luminat de ce nu mai are fluturaşul aripioare. Oricum, aripioarele import clasa I, le-a luat Madame Butterfly. Gheişele folosesc aripioarele fluturelui Pieris brassicae. Ce ziceaţi? Că japonezii nu cultivă varză? Cum le ştiţi voi pe toate… Bine, fie ca voi, că până la urmă, aici nici măcar nu-i vorba de fluturi. E vorba de iubire, si de frumos şi de dorinţă.

***

Mă uitam zilele astea la toate tablourile agăţate pe pereţii camerei mele şi mă minunam. Cu excepţia portretelor – unde nu există diferenţă semnificativă de stil – toate celelalte sunt, fiecare în parte, parcă pictate de altă mână. Să vă spun drept, tare mă chinuieşte ideea de a-mi găsi un stil. Sau stilul. Caut acel ceva după care să fiu recunoscută, fără să mi se citească semnătura. Aşa că, dacă va trebui să parcurg un drum lung până la a mă defini stilistic, vă rog să aveţi răbdare şi, de ce nu, să-mi spuneţi cam ce credeţi voi că mă „prinde”. Că mie, personal, îmi plac (aproape) toate : )
Respecte!

Africaans woman

2010-11-10T14:09:00.000+02:00

În timp ce lucram la tabloul ăsta, îngerul meu parcă nu-şi găsea locul. Venea în spatele meu, stătea câteva minute cu capul plecat într-o parte şi zicea ceva de genul „hmm”. Pleca, pentru a reveni iar şi iar. Îl întreb ce bai are. Zice: măi, mă gândeam că poate ai o problemă, să nu spun obsesie, cu nudurile astea. Mă uit mirată spre el şi-i spun zâmbind: când am pictat flori şi iarăşi flori, aia nu era obsesie? Zâmbeşte şi el. Îl rog să stea ca tipa din tablou. Asta, după ce-i recomand să-şi dea jos hanoracul (da, îngerul meu e un pudic, se îmbracă). Se aşeză cuminte în vârful patului, încercând să imite poziţia. E drept că-i puţin cam durduliu îngerul meu, dar şi de era mai suplu, tot n-ar fi reuşit. Zice, uşor încurcat: oare cine poate sta aşa?! Vă spun eu: negresele, ca de aia sunt… bune. Ştiţi care va fi reacţia femeilor la vederea picturii şi după citirea textului. Vor încerca, toate, fără excepţie, să vadă daca ele pot sta aşa. Dacă eu am încercat? O, da, şi nu doar o dată. Dacă am reuşit? Nu mă întrebaţi, pentru că şi eu voi fi discretă şi n-am să vă întreb.

Mărunţica

2010-11-09T10:08:00.001+02:00

Nu, nu e din cauza aparatului foto. De data asta, aşa am pictat, în… ceaţă. Nu mă întrebaţi cum l-am lucrat, că n-am să ştiu să vă răspund. Nici să nu-mi cereţi să mai fac unul la fel, că mă veţi pune în mare încurcătură. Să nu mă întrebaţi nici dacă „mărunţica” mea este cuminte sau obrăznicuţă. Nici de ce n-am pictat o femeie perfectă, să nu mă întrebaţi. Din punctul meu de vedere, perfecţiunea e rece. Perfecţiunea ne face să nu ne simţim în elementul nostru. Perfecţiunea este acel ceva, spre care toată viaţa tindem dar, în momentul în care suntem în preajma ei, ne sperie. Până la urmă, cine a inventat ideea de estetica urâtului, a fost om cuminte. Şi de mult bun simţ. Al esteticului. Cei ce fac teoria frumosului spun, printre altele, ca aceasta derivă din simetrie. Pe de altă parte, însă, nu există om cu toate… egale. De aici, aş putea trage concluzia firească cum că, de fapt, perfecţiunea nu există. Există doar reflexia ei, şi aceea, oarecum în… ceaţă.

Drumul spre nicăieri

2010-11-07T19:07:00.003+02:00

Când copacii urcă la ceruri, se duc spre nicăieri. Plutesc în derivă, o vreme, aşteptând să li se scuture sămânţa. Sămânţa aşteaptă primul fulg de nea, se lipeşte înfrigurată de el şi, amândoi coboară, într-o tainică legănare, căutându-şi frunza potrivită pentru iernare. Şi peste ei coboară alţi fulgi, cei din prima linie, care vor fi sacrificaţi să-i ţină seminţei memoria caldă. Pentru că altfel, din sămânţa de mesteacăn s-ar naşte stejari. Cert este că, nu avem voie, sub nici un motiv, să dezvelim frunzele. Pentru că altfel, memoria noastră va fi în pericol de-a uita copacii. Şi, fără copaci, drumurile noastre vor merge spre nicăieri…

I.J.R.V.M.R.

2010-11-05T20:27:00.016+02:00

În traducere: Întreprinderea Judeţeană pentru Recuperarea şi Valorificarea Materialelor Reciclabile. Pe vremuri imemoriabile, societatea asta era mană cerească pentru studenţi şi nu numai. Când rămâneai în pană de bani, goleai cămara de sticle goale şi fugeai la colţul blocului unde, un nene în halat - întotdeauna de un albastru îndoielnic – lua sticlă cu sticlă şi, cu o dexteritate greu de imaginat, trecea cu degetul mare peste gâtul tuturor sticlele, doar-doar o găsi vreuna ciobită, după care, îţi număra mănunţeii în palmă. Cele mai de preţ erau, fireşte, sticlele de şampanie. Era şi un banc pe tema asta: „Nu ştiu cum se descurcă alţii, că eu, unu, vând sticle goale de 100 lei pe lună, şi tot nu m-ajung cu banii”. Dar, pentru că nu mai există societatea asta, ce era să fac cu atâtea sticle goale? Am îmbuteliat... flori. Iar mă întrebaţi ce flori sunt astea? Este o întrebare răutăcioasă. Este atât de evident, încât... No, bine, hai că vă spun, totuşi: sunt magnolalaleloleucojum. Clară? Dară că-i clară. Mă am, da?

O seară frumoasă să aveţi : )

Respecte!

Five a clock

2010-11-04T12:57:00.000+02:00

Sau, mai pe româneşte, ceaiul de la ora cinci. Obicei care, de fapt, nu este deloc românesc. Românesc este, însă, vinul de la ora… Chiar numai contează ora. Abia acesta este un obicei românesc. Straşnic obicei. Că, oricât de aprigă ar fi criza, dacă păcăleşti vigilenţa celor de la spaţii verzi, câteva flori – aşa, de alinat amarul – se pot culege. Şi, la fel, fie criza cât de rea, tot se bea în ţara mea. Adică tot, de la alcool etilic până la…. Iar nu mai contează. Şi pentru că n-am reuşit să beau singurică sticla asta de vin, vă invit să o dăm gata împreună. Aşa că, până la viitoarea întâlnire,

Noroc!

Galeria jucătorilor de scrabble (Valentina Popescu)

2010-11-01T16:45:00.001+02:00

Deci, uite că, încet, încet, îi dau gata şi pe arbitri. Da, ştiu că nu l-am semnat. Nu i-am pus nici „bijuurile”, că nu s-a uscat încă vopseaua (dar n-am răbdare să aştept 60 de ani să se usuce: p). Doamna Valentina este, ceea ce se numeşte, o contradicţie în termeni. Adică un avocat trebuie să fie… rău. Unui avocat, după câţiva ani de zile, i se imprimă pe faţă şi în atitudine, un acel ceva ce te ţine la distanţă. Acu, dacă stau să mă gândesc bine, poate fi acel gen de avocat care, cu zâmbetul de buze, dă cu ăia (răi) de pământ. Mie îmi este tare dragă. Şi mai dragă mi-a devenit când am văzut-o îmbrăcată în rochiţă cu… buline. Şi chiar şi mai dragă mi-a devenit când i-am văzut copiii. Toată stima, doamna Valentina.

Să ne revedem sănătoase : )
Respecte!

Cu dragoste, fiului meu

2010-10-29T20:36:00.001+03:00

Astăzi este o zi specială. N-am fost niciodată ceea ce se numeşte o cloşcă pentru puiul ei. Cum încerca să se strecoare sub fustele mele, cum mă îmbrăcam cu minijupă, aşa, să-i tai orice şansă de confort matern. Cum simţeam că mărunţeşte paşii, cum renunţam la tocuri şi-mi puneam adidaşi, să-l învăţ cu… ritmul. Cum îmi spunea că îi e foame, cum aruncam o privire plină de înţelesuri spre aragaz şi mă aşezam la masă, privind lung în fundul farfuriei. Cam aşa mi-am crescut eu copilul. Asta, dacă nu se trezesc amintirile în el şi-mi va spune că, de fapt, el m-a crescut pe mine. Se poate. Îmi amintesc de primul nostru calculator. De fapt, nu chiar calculator. Că mi-a spus copilul: „Mai mamă, toţi colegii mei au PC în dotare, numai eu nu”. Şi azi aşa, mâine la fel, până am făcut consiliu de familie – adică eu cu el – şi am decis: luăm, deocamdată, un monitor şi, când mai strângem nişte bani, cumpărăm şi hardul. Zis şi făcut. L-am ţinut noi preţ de câteva zile sub masă şi într-o după amiază, pentru că mai puţin până la salariu, adică vreo 25 de zile, ne-am hotărât, tot prin hotărâre de consiliu, să-l vindem. Şi l-am vândut. Doar că, a doua zi, ne-a bătut poliţia la uşă. „Doamnă, aţi cumpărat ceva de ocazie în ultima lună?” Le spun că da. Zice organul: „Îmi pare rău, dar este marfă furată şi se confiscă”. Ne-am aruncat unul altuia o privire satisfăcută – adică eu şi fiul meu – şi le-am zis că tocmai ce l-am vândut, din lipsă de „finanţuri”. La care organul zice să semnez un proces verbal, cum că nu m-a informat hoţul că-i marfă luată pe sub… mână. Şi zice: „Deci, sunteţi familia O..., da?”. Zic nu, asta scrie pe uşă, dar noi stăm în chirie. Aha, zice omu proaspăt lămurit. După care, continuă: „Înseamnă că sunteţi doamna A...„. Zic: „Nuuu, că tocmai ce-am divorţat. Sunt doamna M…”. Iar capătă omu’ o faţă luminată. Se apucă de scris. Ridică fruntea – care oricum era cam coborâtă spre ochi – şi zice: Şi copilul este M… si mai cum? Zic: „Nuuu, copilul este U…, după răposatul”. Omul cedează, ne pune să semnăm şi zice: „Mda”. Se întoarce pe călcâie (a încercat prima dată pe călcâi, da era să plece cu preşul), salută sec şi dus a fost. Iar eu cu fiul meu, am sărbătorit, de fericire că am vândut monitorul şi n-am rămas în pagubă. Şi uite aşa, cu bune şi cu rele, au trecut vreo 29 de ani de când l-am pus în faţa faptului împlinit. La mulţi ani, fiule şi să ai parte de ce-i mai bun pe lume (e de la sine înţeles că şi eu intru în grupa asta). Şi, ca să nu zici că de ziua ta vin cu mâna goală, uite, îţi dedic nişte flori, cu dragoste.

Semnează,
Mutzik

TOAMNA

2010-10-28T21:05:00.002+03:00

„Lung îşi flutură spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste şolduri triumfale
Haina iluzorie.” (G.Topârceanu)

După aşa un moto, ar trebui să nu mai spun nimic. Dar eu, în mica mea lume, îmi permit să mai adaug câteva cuvinte, doar aşa, pentru a înălţa şi mai mult minunatele versuri ale dragului meu Topârceanu. De parcă asta ar fi posibil : ) Aici, în zona Maramureşului, toamna are, aşa, o culoare aparte. Un farmec greu de redat în cuvinte. Este o poezie cromatică. Este o simfonie a culorilor. Ca să mă credeţi, ar trebui să postez o poză cu toamna de aici. Dar nu pot face asta, pentru că ar păli de tot pictura mea. Şi ce interes aş avea să-mi fac eu, mie, una ca asta? : ) Aşa că, rămâne să mă credeţi, pe cuvânt, că toamna băimăreană este mirifică. Dacă vi se va părea că ceva-ceva din grandoarea toamnei transpare şi în pictura mea, atunci aştept iarna şi primăvara şi toamna. Poate celelalte trei anotimpuri vor fi mai blânde sub penelul meu.
Să aveţi o toamnă lungă.
Respecte!

FLORI DE GHEAŢĂ

2010-10-27T20:15:00.002+03:00

După o pauză destul de lungă, m-am hotărât să mă (re)apuc de treabă. De data asta, m-a inspirat tubul cel mai mare de vopsea din dotare, şi anume cel cu alb. Ei bine, trebuie să ştiţi că iniţial, mă gândeam să iasă oarecum altceva, dar în faza asta m-am oprit şi am zis: Îmi place! Iar eu când hotărăsc că-i gata, apoi e chiar gata. Poate să mă roage şi mama, că eu nu mai trag nici măcar o liniuţă. Azi am mai băgat o geană pe net, la secţiunea flori. Ca de fiecare dată, am oftat adânc şi mi-am zis în sinea mea: eu aşa n-am să pot picta niciodată! Dar, ca de obicei, cineva îmi şopteşte: „Nu te lăsa, fată! Hai că şi ale tale arată a flori. Cine zice că nu-i aşa, înseamnă că n-a mirosit niciodată o floare cu sufletul”. Ei bine, sunt sigură că nici voi n-aţi rezista la asemenea îndemnuri. Aşa că, dacă aflaţi cam ce flori pot fi astea pictate de mine, nu ezitaţi să mă contactaţi. Până voi fi un om informat, eu le-am spus, simplu, flori de gheaţă.

În speranţa că veţi fi întotdeauna calzi la suflet, să ne reîntâlnim sănătoşi.
Respecte!

Notă: A se păstra departe de sursă directă de căldură : )

MULŢUMESC

2010-10-26T17:12:00.002+03:00

Am făcut-o şi pe asta! Sincer, nu prea ştiu cum a fost şi ce s-a întâmplat acolo. Aşa emoţii am avut, că n-am văzut nici pe unde calc. Ştiu însă că m-am simţit copleşită de prezenţa voastră. Nu mă aşteptam la o asemenea participare afectivă. Când am văzut filmuleţul de deschidere a vernisajului, tot ce-am putut spune a fost: Doamne, da îngrămădită pot fi. Adevărul este că n-am crezut nici o clipă că mi se va cere să spun câteva cuvinte. Dacă era după mintea mea, aduceam tablourile şi mergeam, până se termina cu toate cele, în oraş, la o bere. Vă mulţumesc tuturor. Prietenei mele, Dana Boldor, pentru primele vopsele şi pensule. Le mulţumesc lui Septimiu Crivei şi Pusicăi, pentru toată străduinţa pe care şi-au dat-o, să pot avea eu acest moment fericit. Mulţumesc celor care au dorit să aibă un tablou de-al meu. Mulţumesc celor care, deşi nu şi-au dorit portretul, mi-au spus că sunt încântaţi de modul în care i-am pictat. Mulţumesc şi celor care au avut fineţea să nu-mi spună nimic – înţelegând prin asta că nu le-a plăcut cum i-am „scos” din penel. Mulţumesc tuturor cluburilor pentru cadourile primite. Sper să rămână între noi, dar nici când am fost mireasă (încercaţi să înmulţiţi cu trei), n-am primit atâtea flori. Mulţumesc din suflet patronilor Hotelului Ary, din Cluj Napoca (str. Magaziei, la 5 minute de Gară) precum şi personalului acestui hotel, pentru îngăduinţă şi profesionalism.

Trebuie să spun că, doar timpul scurt până la vernisaj, m-a împiedicat să-mi pictez toţi colegii de scrabble, dar că, fără excepţie, îi voi face pe toţi… nemuritori. Că vor sau că nu vor. Dorinţa mea este ca, odată, peste ani, să vă întâlniţi cu toţii, fiecare cu „perechea” lui pictată şi să beţi, întru dragă aducere aminte, un pahar cu… ce doriţi voi.
Încă o dată vă mulţumesc, tuturor, din suflet.
Respecte!

Nepreţuitul

2010-10-20T16:28:00.001+03:00

Şi pentru că au trecut ani de când mi-am onorat fratele doar cu câteva cuvinte de ani lungi şi sănătate, şi pentru că s-o fi săturat omu’ de tricouri primite cadou de ziua lui, de la mine şi purtate tot… de mine, uite c-a venit şi momentul răsfăţului. Că deh, are soră artistă : ) Fratele meu, Virgil Măndicescu – alias Vivi – este, de departe, cel mai minunat frate din lumea asta. Dar să ştiţi că, şi de aproape, este la fel de extraordinar (sic). Orice altceva aş scrie aici, ar fi prea sărac pentru a vă explica de ce îl iubesc atât de mult.
La mulţi ani, frate, cu sănătate şi noroc!
Şi, să revin la primul meu slogan:
Trăieşte fiecare zi, ca şi cum ar fi ultima!

Vă invit cu drag la vernisaj – sâmbătă, 23 octombrie, ora 19, Hotel Ary, Cluj Napoca

2010-10-18T19:51:00.001+03:00

Doamne, cât de pretenţios îmi pare că sună acest cuvânt, vernisaj. Mă simt ca şi cum aş purta haine de împrumut. Am aşa, nu ştiu cum să vă spun, sentimentul că, un pictor adevărat mi-ar fi spus:

- Auzi, tu fată, vezi că eu am puţină treabă. Ia de-aici două pensule, nişte vopsele, pânzele astea şi vezi ce poţi face, să nu-mi simtă nimeni lipsa. Şi, mai ales, încearcă să nu bage nimeni de seamă că-s făcute de-un amator.
No, amu, ce puteam face? N-am avut suflet să-l refuz. Dar mă gândesc cu teamă la acest vernisaj. Dacă vine pictorul şi-mi va spune ca a făcut o alegere proastă? Dar dacă o să-i placă, totuşi, ce-am pictat şi se va supăra că le-am semnat eu? Doamne, ingrată situaţie.
Să trecem peste trăirile mele şi să revenim la ale noastre. Pot spune că va fi un vernisaj cu „uşile închise”? Sigur că pot. Pentru că voi, dragii mei colegi de scrabble, veţi fi singurii care veţi veni. Pfoai, acuma-mi dau seama că, dacă le semna pictorul – deh, are un nume, nu? – venea lume muuultă. Na, dacă nu m-am gândit, nu m-am gândit. Toate se plătesc în lumea asta, nu? : ) Până la urmă, ştiţi ce? Îi plătesc pictorului materialele, îmi voi asuma toate tablourile, împreună cu criticile voastre, şi voi fi mândră de mine - aşa cum de mult nu mi s-a mai întâmplat. Ataşez şi imaginea unui tablou proaspăt înrămat, ca să vedeţi cam ce-o să… vedeţi : )
De fapt, ce vroiam eu să vă spun?! Da. Vă invit, pe toţi, cu mult drag la vernisaj.
Respecte!

Galeria jucătorilor de scrabble – Alexandru Gheorghiu (littlebig)

2010-10-17T17:22:00.001+03:00

Pe doctorul Alex Gheorghiu, parcă special l-a făcut Dumnezeu înalt – şi când spun înalt, e chiar înalt – ca să se aplece spre pacient. Adică, are littlebig, aşa, o aplecare spre inimile suferinde. Acum să nu vă apucaţi să-i împuiaţi omului capul cu iubiri neîmpărtăşite, inimi sfâşiate de despărţiri şi alte cele. Când spun că are o aplecare spre inimi, asta înseamnă că, da, e cardiolog. Să mă ferească natura (şi) de o boală de inimă, dar, dacă s-ar întâmpla, m-aş lăsa fără să clipesc pe mâna dr. Alex Gheorghiu. Şi ştiţi de ce? Nu doar pentru performanţele lui în domeniu ci, în primul rând, pentru blândeţea cu care ştie să asculte. Şi să mai ştiţi că, de câte ori cunosc o persoană integră şi care dă totul în meseria pe care o practică, devin, dintr-o dată, mândră că sunt româncă.

Respecte!

Galeria jucătorilor de scrabble – Liliana Gall (lgall)

2010-10-15T17:37:00.003+03:00

La doamna Liliana, nu găsesc nimic hazliu de scris, şi asta nu pentru că ar fi o ursuză, nicidecum, mai cu seamă că acest zâmbet îl poartă cu ea la fiecare turneu. Nu pot să scriu, pentru singurul motiv că nu o prea cunosc. Şi, de când s-a refugiat în spatele mesei de arbitraj, parcă îmi vine şi mai greu să o abordez : ) Este genul de persoană care nu bârfeşte, nu comentează, nu o auzi când calcă. Sunt sigură că mâine, dacă merg şi-i spun că am jefuit o bancă, nu doar că n-ar mai spune nimănui, dar mi-ar oferi acelaşi zâmbet tradus: draga de tine, greu trebuie să-ţi fi fost… Portretul Lilianei l-aş denumi „Doamna de catifea”. Ochi de catifea, păr de catifea, mers de catifea, zâmbet de catifea. Am eu ce am cu zâmbetul ei : ) Liliana, floare de mălin. Sper să-i placă, pentru că eu am pictat-o cu mare drag!

Respecte!

Galeria jucătorilor de scrabble – Alexandru Czaher (erik077)

2010-10-12T19:38:00.001+03:00

Aici, dragii mei, e foarte simplu. Doctoru’ este ardelean de-al meu. Calm, cu vorba moale şi o privire atât de caldă, de zici că-i special făcută pentru meseria lui. Nu, nu vă lăsaţi păcăliţi de poza asta. Nu are ochi verzi, ci foarte albaştri. Un albastru cuminte tare. E drept că, de când s-a însurat, au devenit şi mai cuminţi. Mai albaştri, nu : ). Ce ziceam? Că-i molcom şi cuminte?? Pfui, am uitat complet de şoferul Czaher. Este cam ca Jekyll & Hyde. Se petrece o transformare cu doctoru’, de zici că-i altul. Îşi înfige talpa în acceleraţie cu o sete nebună şi toţi ceilalţi din trafic au o strângere puternică de stomac (să nu spun de b..ci) când intră el în depăşiri. Altfel, băiat cu ochi albaştri. Cuminte. Şi drag nouă, tuturor.

Respecte!

Galeria jucătorilor de scrabble – Mircea Bojiţă (myky503)

2010-10-11T14:10:00.002+03:00

Da, am început să mă obişnuiesc cu unii dintre voi şi da, ştiu că mi se va da peste deşte. Aşa că, uite cum facem: ştiu că nu sunteţi de acord cu mine, dar EU vreau să vă spun că, nenea Bojiţă – cum îl alint eu – este un om de un bun simţ exagerat; că este o persoană pe care n-am văzut-o tristă niciodată; că doctorii, când l-au cotat la inimioară, i-au mai pus una, bonus, – de asta sunt „precisă”. O, şi să nu uit: găteşte Bojiţă mai ceva decât un bucătar cu patalama. Iar dacă unii dintre voi n-au avut norocul să mănânce din bucatele făcute de el, asta nu înseamnă că eu exagerez sau că vorbeşte gura fără mine.

Cu acelaşi respect, până la postarea următoare!

Galeria jucătorilor de scrabble – Cosmin Donciu (cosmindon)

2010-10-10T15:49:00.002+03:00

În afară de faptul că don Cosmin este un jucător de scrabble împătimit, trebuie să mai ştiţi ceva. Dacă vreţi să vedeţi frumoasele scrabbleului, întâi căutaţi-l din priviri pe el. Dacă se va întâmpla să nu-l vedeţi pe el, singurul motiv va fi acela că este înconjurat de fete frumoase : ) Cosmin este, aproape sigur, singurul dintre bărbaţi care ştie ce avem noi, femeile, pe suflet. Care este la curent cu tot ce mişcă. Este bărbatul care face ca orice pisică, fie ea şi cea mai curioasă, să pălească de neputinţa ei. Cosmin este, până la urmă, nu atât curios, cât un foarte bun confident. Şi, nu în ultimul rând, un prieten foarte bun. El, în sine, este un om bun. Ştie să râdă. Iar un om care ştie să râdă are, fără nici un dubiu, un suflet bun şi mare.

Respecte!

Galeria jucătorilor de scrabble – Andrei Spinei (andreis)

2010-10-05T16:40:00.002+03:00

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când cunosc pe cineva, prima dată mă uit la mâini şi la încălţăminte şi pot spune, fără greş, ce fel de persoană este. Eu, personal, simt că plutesc, în momentul în care îmi cumpăr pantofi noi. Sunt capabilă să nu mănânc o lună, să rămân restantă la taxe, să… nu ştiu, să renunţ la multe, doar să-mi pot oferi o pereche nouă de călţuni. Asta e valabil la mine, valabil la multe alte femei, dar uite c-am trăit ziua să văd şi un bărbat care dă preţ pe acest accesoriu. Să vă spun că-i jucător de temut, că, dacă vrei să îi vezi numele la turnee, te uiţi obligatoriu sus, foarte sus, pe liste? Nu, asta deja ştie tot muritorul de rând, jucător de scrabble. Dar că Andrei este un bărbat fericit când îşi cumpără pantofi, nu ştiaţi. Nici că îi poartă cu o mândrie care, fără să ştii, te prinde şi pe tine, nu ştiaţi. Acu, fie vorba între noi, nu trăieşte pe picior mare, aşa că îşi poate cumpăra câte două perechi deodată. Ceea ce şi face: ) În concluzie, îi urez lui Andrei la mai multe cupe şi la mai multe… perechi de pantofi.

Respecte!

P.S. Singurul meu regret este că nu mi-a încăput pe pânză întreg, să-i pictez şi pantofii.

Prietenia nu se naşte cu dureri – ea este sau nu este

2010-10-02T15:06:00.002+03:00

Am auzit, cu multă vreme în urmă, o vorbă ce mi-a plăcut foarte şi care sună cam aşa: Nu se iubesc cei ce se privesc unul pe celălalt, ci cei care se uită, împreună, înainte. Cam aşa devine problema şi într-o prietenie. Ce vreau să spun cu asta? Vreau să-i transmit dragei mele prietene, Pusica (Dana), că-i dau voie să mă… atingă, să i se „ia” din preaplinul optimismului meu şi, cu curaj, să meargă acolo unde sufletul şi spiritul ei îşi vor găsi împlinirea.

Şi, pentru că este ziua ei, îi doresc din suflet viaţă lungă şi frumoasă. În plus, îi dedic aceste modeste flori, să-i bucure aniversarea.

LA MULŢI ANI!

Tristeţea unei veri pierdute

2010-10-01T20:38:00.001+03:00

Dragostea mea pentru mare este, în fiecare an, la fel de intensă. Când o văd, de departe încă, simt că nu am aer, simt cum mă cuprinde un val de fericire. Este o senzaţie similară cu cea dată de fiorii primei întâlniri, de fluturii primului sărut… După ce am pictat-o, aşa, din amintiri, am mai stat în faţa şevaletului încă multă vreme. Simţeam că ceva lipseşte, că e prea multă tristeţe acolo, undeva, pe bucăţica de nisip pustie. Am exclus, pe rând, corăbioare, pescăruşi, umbrele, urme de paşi pierduţi… Probabil, într-o zi, se va cere singur acel ceva ce va întregi tabloul.

Dar, pentru că este prima mea încercare de acest gen, de când m-am apucat să pictez, n-am mai avut răbdare şi vi-l arăt şi vouă.

Cu drag.

Galeria jucătorilor de scrabble – Florica Bezan (prettyflor)

2010-09-28T16:02:00.002+03:00

Pe Prettyfloricica – aşa îmi place mie să-i spun – nu am văzut-o îmbrăcată decât în culori serioase, singurul roşu din dotare fiind acela din obraji, culoare căpătată din orice vorbă şi din orice gest. Am stat puţin pe gânduri – nu prea mult, ce-i drept – dacă să-i las rochiţa neagră, sau s-o îmbrac aşa cum îmi dicta ochiul de... artist. Şi, precum se vede, am decis. Dacă o lăsam cu rochiţa neagră, puteam numi acest tablou „Cuminţica”. Acuma, cred că-i voi spune “Doamna în roşu”. În speranţa că modelul meu va fi mulţumit de portret, mai am o singură vorbă să-i spun: Nu mai pune totul la suflet, că vreau, peste ani de zile, să îţi pictez chipul cu aceeaşi plăcere.

Respecte!

Galeria jucătorilor de scrabble – Dan Laurenţiu Sandu (dandls)

2010-09-26T17:46:00.001+03:00

Pe scurt, DLS. Sau, tot pe scurt, să-i dăm cezarului ce este a cezarului! Sincer, dacă aş fi în locul lui, să mă scoată din casă muntele de cupe, diplome, medalii, cred că, de la o vreme, m-aş plictisi şi m-aş apuca de altceva. Deşi, dacă stau să mă gândesc bine, şi eu am impresia că nimeni nu spală vasele la fel de bine ca mine; că sunt de neînlocuit în sensul acesta (sic). Am fost întrebată (nu de o singură persoană, vă asigur) că, haha, hihi, să te vedem ce text scrii la portretul acesta. Am înţeles eu – că deh, sunt fată mare (sau pe aproape) – cum că domnul DLS nu este tocmai cel mai iubit dintre pământeni. Explicaţia este simplă şi, cred eu, de bun simţ. Competiţia este acerbă, la turneele de scrabble. Niciodată competitorii din tabăra adversă nu vor privi cu ochi buni pe cel care, ani la rând, le-a „suflat” titlurile. Să ne înţelegem, eu vorbesc aici de Dan Laurenţiu Sandu, jucătorul de scrabble. În rest, toţi suntem aşa cum suntem, cu bune şi cu rele. Oricum, eu cred că este necesar ca, în orice facem, să fie cineva care să ţină ştacheta cât mai ridicată. Şi trebuie să-i mulţumim maestrului pentru asta.

Până la următoarea întâlnire,
Respecte!

Galeria jucătorilor de scrabble – Alice Mihai (puricel)

2010-09-24T14:53:00.002+03:00

Alice este, după părerea mea, genul de femeie care se copilăreşte şi se va copilări încă mult de-acum încolo. Iar asta se vede nu după comportament – care, fie vorba între noi, este uşor prea matur pentru vârsta ei – ci din zâmbetul din colţul gurii şi din privirea ce nu-i stă locului o clipă. Prezentând-o astfel, aţi zice ca a ieşit un portret de femeie-copil. Ei, nu. Sub nici o formă n-am reuşit să prind altceva decât maturitate. Să mă înşele pe mine ochiul atât de mult? Sau am prins eu ceea ce există la Alice dincolo de aparenţe? Oricum, daca aş fi mama unei astfel de fete, aş tremura de teamă să nu o frângă vreun gest sau vreo vorbă nelalocul lor. Şi, pentru că Alice a intrat în galeria jucătorilor de scrabble (de ani buni de zile, eu doar am subliniat asta), trebuie să spun că este unul dintre jucătorii de care mi-e teamă. Întotdeauna.

Cu drag.

Respecte!

Bărbatul visurilor mele

2010-09-23T16:42:00.002+03:00

M-am tot gândit cum aş putea picta un tablou despre dragoste. Doi îndrăgostiţi pe-o bancă în parc? Sau îmbrăţişaţi sub clar de lună! Sau o inimă însângerată (pfuu). Sau, Doamne ce multe s-au scris şi pictat despre dragoste... De luni de zile mă munceşte gândul acesta. Azi, în sfârşit, am găsit! Ceea ce am pictat eu, aici, acum, este exact cum îmi imaginez eu dragostea. Cred că, mai departe, cuvintele ar fi de prisos. Şi, imaginaţi-vă că am pe perete tabloul acesta. Şi că vine la mine un bărbat. Da bărbat de bărbat. Şi-l întreb: eşti capabil de o asemenea dragoste? El se uită la mine şi-mi spune: nu înţeleg ce vrei să spui, doar ştii că te iubesc. Eu mă uit la el şi-i spun: la revedere! Off, deja intru pe-un tărâm alunecos şi, - cred că nu exagerez dacă afirm – chiar puţin utopic.

În speranţa că există asemenea dragoste, vă salut cu respect!

Galeria jucătorilor de scrabble – Septimiu Crivei

2010-09-22T22:51:00.001+03:00

Încep prin a-i spune stimatului meu coleg de scrabble, un La mulţi ani! Cu împliniri şi sănătate. Sper ca acest portret să fie un motiv în plus să-şi amintească, de această aniversare, cu drag.

Cu ceva vreme în urmă, îmi spune prietena mea, că trebuie să ne oprim să-l luăm şi pe Septimiu, că vine şi el la turneu. Îmi spune că-i profesor la universitate în Cluj, moment în care am început să caut cu privirea, printre cei ce veneau spre maşina noastră, un oarecare domn, de o oarecare vârstă. Respectabilă, fireşte. Prietena îmi spune: uite-l că vine. Mă uit, ocolesc cu privirea un tinerel care venea spre noi şi, pentru că nu mai văd pe nimeni altcineva, o întreb: copilul acesta e profesor? Mai târziu am aflat că are ceva ani peste cei pe care am presupus eu că-i are. Oricum, eu am rămas la aceeaşi părere, că un profesor de universitate trebuie să aibă undeva peste 60 de ani. Se pare, însă, că am fost eu ghinionistă în timpul facultăţii… Oricum, trebuie să vă spun un secret. De câte ori îl văd, îmi spun: a venit băiatul de porţelan. De ce-i spun aşa? Ar fi puţin prea mult de explicat, dar vă rog să mă credeţi că, dacă l-aţi cunoaşte, la fel aţi spune şi voi.

Şi, ca să închei în aceeaşi notă de calm şi mult bun simţ, pe care mi le inspiră modelul, trebuie să ştiţi că mă consider o persoană norocoasă că am avut ocazia să întâlnesc un astfel de om.

Până la viitoarea întâlnire,

Respecte!

Galeria jucătorilor de scrabble – Cristian Popescu (Ender)

2010-09-20T20:16:00.005+03:00

A trecut ceva vreme de când n-am mai pictat un portret. Am început noua serie cu Ender, zis Baronu’. Am ezitat mult până să-l… încep. Mi-a fost teamă de ochii lui. Are o privire aşa, uşor rea, uşor (?) ironică, uşor blândă. Care va sa zică, grea. Modelul meu de azi, este, din punctul meu de vedere, întruchiparea a ceea ce înseamnă „decât iubit, mai bine respectat”. Deşi, dacă stau să mă gândesc bine, acest neiubit rezidă mai mult din faptul că puţin acceptă, cu zâmbetul pe buze, critica. Şi, la fel de puţini sunt cei care au curajul să spună lucrurilor pe nume. M-a întrebat Baronu’ de ce nu l-am pictat încă; oare nu e pictabil? Ba da, maestre, eşti deosebit de pictabil. Doar că artista are uneori temeri, cu atât mai mult când ştie cât de critic poate fi modelul. Acu, nu pot decât să aştept, ca la examen, reacţia examinatorului. Ce-i făcut, făcut rămâne! În speranţa că, în cazul meu, va aplica privirea blândă, să ne revedem sănătoşi.

Respecte!

Nimic nu-i mai trist ca singurătatea

2010-09-19T19:13:00.001+03:00

Cum vă spuneam, am fost pe litoral, la turneul de scrabble. Deşi septembrie, vremea a fost superbă. După încheierea concursului, am mai rămas trei zile. Vremea, în continuare, minunată. Doar că, după ce au plecat ceilalţi concurenţi, s-a lăsat, peste toate, liniştea. O linişte ce creştea cu fiecare oră. Nu-i nimic, mi-am zis eu, măcar voi citi. Rândurile îmi treceau prin faţa ochilor precum stâlpii de telegraf văzuţi dintr-un tren rapid. Nu-i nimic, mi-am zis iarăşi, voi merge la plajă. Cât şi când vreau eu. Apa rece. Lumea, străină. Fiecare era cu cineva. Doar eu, singură. Nu-i nimic, voi merge prin magazine, mi-am spus în gând. Magazinele, însă, goale. Din câteva se mai încărca marfa nevândută. Feţe obosite. Iz de mâncare unsă la singurul împinge-tava rămas deschis. M-am întors la hotel. Din nou, linişte. Ştiam că nu voi putea adormi repede, aşa că am înotat în piscină până mi s-a încreţit pielea pe buricele degetelor. M-am dus să mănânc de cină. Terasa pustie. La televizor, ştiri. Un bătrân stătea singur la o masă, cu o halbă de bere în faţă. Am ciugulit ceva, după care m-am dus la culcare, visând că sunt acasă. Doamne, ce cuvânt frumos. Acasă. Cu siguranţă, au fost cele mai triste zile, din câte îmi amintesc eu. N-am putut picta decât acest, să-i zicem, Recviem. Aşa mi-a venit mie să-i spun pânzei pe care o postez acum. De fapt, până astăzi, n-am putut picta nimic. Probabil, am adus cu mine starea de tristeţe, de la mare. Cam atât am avut a vă spune. Şi nu, nu fiţi trişti, că la mine starea asta nu durează mult. Maxim 2-3 ani. Hehe. Glumesc.

În speranţa că vă bucură revederea,

Respecte!

În sfârşit, răcoare

2010-08-29T15:08:00.001+03:00

Ştiu că iar mă veţi întreba ce flori sunt astea. Ele, la origine, sunt un fel de flori de măceş altoit. Sau, poate, trandafiri sălbăticiţi. Cu ce seamănă florile mele, asta deja e altă chestiune. Totul este să fiţi de acord cu mine că sunt flori. Iar pe perete, vă spun eu, arată foarte frumos. Mi-a plecat îngerul în lume. Care va să zică, şi-a luat lumea-n cap. S-a dus la muncă în ţări străine. Cică îi trebuie bani să-şi cumpere aripi noi. Mie, personal, îmi plăcea şi aşa, jumulit. Mi-a fost tare greu să mă adun şi să pictez. Da no, sa nu creadă că fără el mi-a murit muza, uite, mi-am luat penelu-n dinţi şi-am pictat. Şi-oi mai picta, dar numai după ce mă întorc de pe litoral. Mă duc să prizez puţină briză. Că mie acum-mi place marea, când căldura e mai cumsecade şi preţurile mai aşezate.

Până data viitoare, vă doresc sănătate.

Respecte!

Apus de soare

2010-08-16T22:47:00.001+03:00

Greierii cântă ca apucaţii în grădină. Căldura din zilele astea m-a secat de inspiraţie. Nici cei mai înverşunaţi îndrăgostiţi nu se gândesc să se apropie la mai mult de -10 cm unul de celălalt. Prunele cad sec din pomi. Câinele meu aproape îşi calcă pe limbă când se târăşte de la o umbră la alta. Eu am o relaţie specială cu soarele. Dar există uneori iubiri care sfârşesc prin a te sufoca. Mă uit spre cer în speranţa că va veni şi pe uliţa mea ploaia. Am reuşit să stau câteva ore pe terasă şi să pictez câteva flori. Seara. La apus. Cam opărite şi ele. Atât am putut scoate. Până la primii stropi de ploaie, să ne revedem sănătoşi.

Respecte!

Galeria jucătorilor de scrabble – Vasile Mihalache (vica)

2010-08-13T19:47:00.001+03:00

Mai trebuie oare să fac prezentările? Dl. Mihalache este într-o permanentă mişcare. Atât de permanentă, încât, chiar şi când stă jos, senzaţia de mişcare continuă. În afară de faptul că este unul din greii jocului de scrabble, am mai observat ceva la dumnealui. Bărbaţii nu prea plâng, nu-i aşa? Că de… nu dă bine. Nu, n-a plâns dl. Mihalache! Bărbaţii, în general, nici nu prea fac gesturi care să te facă să plângi. Adică, nu prea le au ei, prin definiţie, cu fineţurile de comportament sau de limbaj. Bărbaţii, în general, sunt bărbaţi (de parcă noi, femeile, n-am şti asta şi trebuie s-o dovedească). Aşa simt ei. Aţi observat, cred, c-am folosit de fiecare dată „în general” şi „de regulă”. Asta pentru că, firesc, sunt şi excepţii. La turneul de dinainte de penultimul – aici v-am pierdut, aşa-i? -, dl. Mihalache era responsabil cu premierile. Adică: mai dădea două cupe, îşi mai lua şi el una; mai dădea trei diplome, îşi mai trăgea şi el una. După ce s-a terminat festivitatea de premiere a seniorilor, au urmat juniorii. Ce credeţi voi c-a făcut dl. Mihalache? I-a oferit, cupa câştigată de el, fetiţei lui, jucătoare de scrabble şi ea, cadou de zi de naştere a micuţei. Şi da, am simţit aşa, un fel de mişcare pe verticală a părului de pe mâini, un fel de ceva ce nu vroia să alunece pe gât în jos (aşa păţesc eu când vreau să mă dau puternică şi nu vreau să mă vadă careva plângând). Şi da, am simţit şi un soi de invidie. Dar de ce mă mir, că nici la Loto n-am câştigat niciodată.

Jos pălăria, domnule Mihalache.

Respecte!