Am întrebat un pictor cu ce se mănâncă glasiul, dar camaieul? S-a uitat la mine uşor panicat şi presupun că se aştepta să găsească răspunsul în praful de pe pantofi, ca nu şi-a ridicat privirea preţ de două-trei minute. După ce s-a convins că acolo-i praf şi nimic altceva, mi-a spus că nu ştie, dar că asta nu l-a împiedicat niciodată să picteze. Aşa că, n-am avut încotro şi am citit cursul. Speram să scap… Ce postez acum, e cam ce am înţeles eu din cele două tehnici. Tehnica camaieu este cel cu draperia – nu este compoziţia mea, m-am inspirat de pe net. Pictura cu glasiu este portretul femeii, care ar fi trebuit să fie o reproducere. Dar, pentru că n-am mai avut pânză, am lucrat peste un portret în pregătire. Motiv pentru care, această Lady Hamilton are ochi albaştri şi nu negri, are rochiţă albastră şi nu albă. Dar, una peste alta, cam aşa arătau portretele în acea vreme. Bine-nţeles că aş fi putut continua cu glasiul – adică acele transparenţe de pe pielea ei – câţiva ani de acum în acolo, şi tot nu ajungeam la performanţele marilor maeştri ce pictau în tehnica asta. Da’ vă mai spun ceva: nu cred că ei aveau de pictat 21 de tablouri în 40 de zile.
De fapt, acesta este şi motivul pentru care postez atât de rar de o bună bucată de timp. Sper să nu vă pierdeţi interesul şi să mai aveţi puţintică răbdare cu mine.
Şi, pentru că mi s-a spus că nu sună ok acel „respecte”, mă gândesc cum să închei textul. Nu-mi vine nimic inteligent acum, dar mă mai gândesc, bine?
Până atunci, să ne revedem sănătoşi!
De fapt, acesta este şi motivul pentru care postez atât de rar de o bună bucată de timp. Sper să nu vă pierdeţi interesul şi să mai aveţi puţintică răbdare cu mine.
