Galeria jucătorilor de scrabble – Alice Mihai (puricel)

Alice este, după părerea mea, genul de femeie care se copilăreşte şi se va copilări încă mult de-acum încolo. Iar asta se vede nu după comportament – care, fie vorba între noi, este uşor prea matur pentru vârsta ei – ci din zâmbetul din colţul gurii şi din privirea ce nu-i stă locului o clipă. Prezentând-o astfel, aţi zice ca a ieşit un portret de femeie-copil. Ei, nu. Sub nici o formă n-am reuşit să prind altceva decât maturitate. Să mă înşele pe mine ochiul atât de mult? Sau am prins eu ceea ce există la Alice dincolo de aparenţe? Oricum, daca aş fi mama unei astfel de fete, aş tremura de teamă să nu o frângă vreun gest sau vreo vorbă nelalocul lor. Şi, pentru că Alice a intrat în galeria jucătorilor de scrabble (de ani buni de zile, eu doar am subliniat asta), trebuie să spun că este unul dintre jucătorii de care mi-e teamă. Întotdeauna.


Cu drag.

Respecte!

Bărbatul visurilor mele

M-am tot gândit cum aş putea picta un tablou despre dragoste. Doi îndrăgostiţi pe-o bancă în parc? Sau îmbrăţişaţi sub clar de lună! Sau o inimă însângerată (pfuu). Sau, Doamne ce multe s-au scris şi pictat despre dragoste... De luni de zile mă munceşte gândul acesta. Azi, în sfârşit, am găsit! Ceea ce am pictat eu, aici, acum, este exact cum îmi imaginez eu dragostea. Cred că, mai departe, cuvintele ar fi de prisos. Şi, imaginaţi-vă că am pe perete tabloul acesta. Şi că vine la mine un bărbat. Da bărbat de bărbat. Şi-l întreb: eşti capabil de o asemenea dragoste? El se uită la mine şi-mi spune: nu înţeleg ce vrei să spui, doar ştii că te iubesc. Eu mă uit la el şi-i spun: la revedere! Off, deja intru pe-un tărâm alunecos şi, - cred că nu exagerez dacă afirm – chiar puţin utopic.

În speranţa că există asemenea dragoste, vă salut cu respect!

Galeria jucătorilor de scrabble – Septimiu Crivei

Încep prin a-i spune stimatului meu coleg de scrabble, un La mulţi ani! Cu împliniri şi sănătate. Sper ca acest portret să fie un motiv în plus să-şi amintească, de această aniversare, cu drag.

Cu ceva vreme în urmă, îmi spune prietena mea, că trebuie să ne oprim să-l luăm şi pe Septimiu, că vine şi el la turneu. Îmi spune că-i profesor la universitate în Cluj, moment în care am început să caut cu privirea, printre cei ce veneau spre maşina noastră, un oarecare domn, de o oarecare vârstă. Respectabilă, fireşte. Prietena îmi spune: uite-l că vine. Mă uit, ocolesc cu privirea un tinerel care venea spre noi şi, pentru că nu mai văd pe nimeni altcineva, o întreb: copilul acesta e profesor? Mai târziu am aflat că are ceva ani peste cei pe care am presupus eu că-i are. Oricum, eu am rămas la aceeaşi părere, că un profesor de universitate trebuie să aibă undeva peste 60 de ani. Se pare, însă, că am fost eu ghinionistă în timpul facultăţii… Oricum, trebuie să vă spun un secret. De câte ori îl văd, îmi spun: a venit băiatul de porţelan. De ce-i spun aşa? Ar fi puţin prea mult de explicat, dar vă rog să mă credeţi că, dacă l-aţi cunoaşte, la fel aţi spune şi voi.

Şi, ca să închei în aceeaşi notă de calm şi mult bun simţ, pe care mi le inspiră modelul, trebuie să ştiţi că mă consider o persoană norocoasă că am avut ocazia să întâlnesc un astfel de om.

Până la viitoarea întâlnire,

Respecte!

Galeria jucătorilor de scrabble – Cristian Popescu (Ender)

A trecut ceva vreme de când n-am mai pictat un portret. Am început noua serie cu Ender, zis Baronu’. Am ezitat mult până să-l… încep. Mi-a fost teamă de ochii lui. Are o privire aşa, uşor rea, uşor (?) ironică, uşor blândă. Care va sa zică, grea. Modelul meu de azi, este, din punctul meu de vedere, întruchiparea a ceea ce înseamnă „decât iubit, mai bine respectat”. Deşi, dacă stau să mă gândesc bine, acest neiubit rezidă mai mult din faptul că puţin acceptă, cu zâmbetul pe buze, critica. Şi, la fel de puţini sunt cei care au curajul să spună lucrurilor pe nume. M-a întrebat Baronu’ de ce nu l-am pictat încă; oare nu e pictabil? Ba da, maestre, eşti deosebit de pictabil. Doar că artista are uneori temeri, cu atât mai mult când ştie cât de critic poate fi modelul. Acu, nu pot decât să aştept, ca la examen, reacţia examinatorului. Ce-i făcut, făcut rămâne! În speranţa că, în cazul meu, va aplica privirea blândă, să ne revedem sănătoşi.

Respecte!
 

Nimic nu-i mai trist ca singurătatea

Cum vă spuneam, am fost pe litoral, la turneul de scrabble. Deşi septembrie, vremea a fost superbă. După încheierea concursului, am mai rămas trei zile. Vremea, în continuare, minunată. Doar că, după ce au plecat ceilalţi concurenţi, s-a lăsat, peste toate, liniştea. O linişte ce creştea cu fiecare oră. Nu-i nimic, mi-am zis eu, măcar voi citi. Rândurile îmi treceau prin faţa ochilor precum stâlpii de telegraf văzuţi dintr-un tren rapid. Nu-i nimic, mi-am zis iarăşi, voi merge la plajă. Cât şi când vreau eu. Apa rece. Lumea, străină. Fiecare era cu cineva. Doar eu, singură. Nu-i nimic, voi merge prin magazine, mi-am spus în gând. Magazinele, însă, goale. Din câteva se mai încărca marfa nevândută. Feţe obosite. Iz de mâncare unsă la singurul împinge-tava rămas deschis. M-am întors la hotel. Din nou, linişte. Ştiam că nu voi putea adormi repede, aşa că am înotat în piscină până mi s-a încreţit pielea pe buricele degetelor. M-am dus să mănânc de cină. Terasa pustie. La televizor, ştiri. Un bătrân stătea singur la o masă, cu o halbă de bere în faţă. Am ciugulit ceva, după care m-am dus la culcare, visând că sunt acasă. Doamne, ce cuvânt frumos. Acasă. Cu siguranţă, au fost cele mai triste zile, din câte îmi amintesc eu. N-am putut picta decât acest, să-i zicem, Recviem. Aşa mi-a venit mie să-i spun pânzei pe care o postez acum. De fapt, până astăzi, n-am putut picta nimic. Probabil, am adus cu mine starea de tristeţe, de la mare. Cam atât am avut a vă spune. Şi nu, nu fiţi trişti, că la mine starea asta nu durează mult. Maxim 2-3 ani. Hehe. Glumesc.

În speranţa că vă bucură revederea,

Respecte!