duminică, 29 august 2010

În sfârşit, răcoare


Ştiu că iar mă veţi întreba ce flori sunt astea. Ele, la origine, sunt un fel de flori de măceş altoit. Sau, poate, trandafiri sălbăticiţi. Cu ce seamănă florile mele, asta deja e altă chestiune. Totul este să fiţi de acord cu mine că sunt flori. Iar pe perete, vă spun eu, arată foarte frumos. Mi-a plecat îngerul în lume. Care va să zică, şi-a luat lumea-n cap. S-a dus la muncă în ţări străine. Cică îi trebuie bani să-şi cumpere aripi noi. Mie, personal, îmi plăcea şi aşa, jumulit. Mi-a fost tare greu să mă adun şi să pictez. Da no, sa nu creadă că fără el mi-a murit muza, uite, mi-am luat penelu-n dinţi şi-am pictat. Şi-oi mai picta, dar numai după ce mă întorc de pe litoral. Mă duc să prizez puţină briză. Că mie acum-mi place marea, când căldura e mai cumsecade şi preţurile mai aşezate.


Până data viitoare, vă doresc sănătate.

Respecte!

luni, 16 august 2010

Apus de soare

Greierii cântă ca apucaţii în grădină. Căldura din zilele astea m-a secat de inspiraţie. Nici cei mai înverşunaţi îndrăgostiţi nu se gândesc să se apropie la mai mult de -10 cm unul de celălalt. Prunele cad sec din pomi. Câinele meu aproape îşi calcă pe limbă când se târăşte de la o umbră la alta. Eu am o relaţie specială cu soarele. Dar există uneori iubiri care sfârşesc prin a te sufoca. Mă uit spre cer în speranţa că va veni şi pe uliţa mea ploaia. Am reuşit să stau câteva ore pe terasă şi să pictez câteva flori. Seara. La apus. Cam opărite şi ele. Atât am putut scoate. Până la primii stropi de ploaie, să ne revedem sănătoşi.


Respecte!

vineri, 13 august 2010

Galeria jucătorilor de scrabble – Vasile Mihalache (vica)

Mai trebuie oare să fac prezentările? Dl. Mihalache este într-o permanentă mişcare. Atât de permanentă, încât, chiar şi când stă jos, senzaţia de mişcare continuă. În afară de faptul că este unul din greii jocului de scrabble, am mai observat ceva la dumnealui. Bărbaţii nu prea plâng, nu-i aşa? Că de… nu dă bine. Nu, n-a plâns dl. Mihalache! Bărbaţii, în general, nici nu prea fac gesturi care să te facă să plângi. Adică, nu prea le au ei, prin definiţie, cu fineţurile de comportament sau de limbaj. Bărbaţii, în general, sunt bărbaţi (de parcă noi, femeile, n-am şti asta şi trebuie s-o dovedească). Aşa simt ei. Aţi observat, cred, c-am folosit de fiecare dată „în general” şi „de regulă”. Asta pentru că, firesc, sunt şi excepţii. La turneul de dinainte de penultimul – aici v-am pierdut, aşa-i? -, dl. Mihalache era responsabil cu premierile. Adică: mai dădea două cupe, îşi mai lua şi el una; mai dădea trei diplome, îşi mai trăgea şi el una. După ce s-a terminat festivitatea de premiere a seniorilor, au urmat juniorii. Ce credeţi voi c-a făcut dl. Mihalache? I-a oferit, cupa câştigată de el, fetiţei lui, jucătoare de scrabble şi ea, cadou de zi de naştere a micuţei. Şi da, am simţit aşa, un fel de mişcare pe verticală a părului de pe mâini, un fel de ceva ce nu vroia să alunece pe gât în jos (aşa păţesc eu când vreau să mă dau puternică şi nu vreau să mă vadă careva plângând). Şi da, am simţit şi un soi de invidie. Dar de ce mă mir, că nici la Loto n-am câştigat niciodată.


Jos pălăria, domnule Mihalache.

Respecte!

marți, 10 august 2010

Nu mă las, da nu mă las deloc


V-am spus eu, cândva, că florile îmi dau mari bătăi de cap. V-am spus atunci, v-o spun şi acum. De ce insist, totuşi, să alerg după căruţa care nu mă prinde? Pentru că primul tablou cu floarea soarelui a produs cuiva atâta bucurie şi încântare, încât, în marea mea bunătate (sic), m-am gândit că, poate, mai bucur pe cineva. Şi-am mai pictat o pânză cu floarea soarelui. Şi voi picta până, ori voi deveni specialistă, ori, cineva, la un moment dat, îşi va lua inima-n dinţi şi-mi va spune să renunţ. Dacă vreţi să fiu sinceră până la capăt, apoi să ştiţi că mie-mi place. Aş prefera, însă, tot sincer, să vă placă vouă. Când mi-am luat inima-n dinţi şi-am hotărât să pictez florile astea, am avut avânt, am avut şi plăntuţele cu pricina, dar îmi lipsea vaza. Florile mele preferate sunt freziile, aşa că nu-i greu să vă imaginaţi cam ce fel de vaze am eu în dotare. Şi, ca să nu-mi treacă elanul (că vroia s-o ia spre unul dintre poli, n-am priceput exact care), am ieşit pe uliţă şi-am întrebat care are ceva fain în care să-mi pun florile. Dacă aveţi impresia că a trebuit să bat din poartă-n poartă, vă înşelaţi. A fost suficient să merg în mijlocul drumului, să zâmbesc fără drept de replică şi să întreb. M-au auzit toţi vecinii, mai precis vecinele, că ele erau de interes – pensionare fiind, toată ziua stau la fereastră şi numără câţi intră şi mai ales câţi ies (că nu ies întotdeauna câţi intră) de la mine. M-am rotit pe călcâie mărunţel, cât să cuprind toate ofertele şi-am decis că oala asta ţărănească e cea mai faină. Că, până la urmă, mi-am zis eu, dacă nu vă plac florile, poate vă place ulcica.
Până data viitoare, să fiţi sănătoşi şi buni la suflet.
Respecte!