vineri, 30 decembrie 2011

An Nou fericit!



M-am gândit că ar fi frumos să închei anul cu ceva de sezon. Şi, ce-ar putea fi mai de sezon decât zăpada? Da, ştiam şi eu răspunsul: ploaia! Îmi este şi teamă să mă uit în grădină, că aproape sigur voi vedea ghiocei. Deci, cum spuneam, tocmai pentru că iarna nu vrea să vină, m-am inspirat dintr-o imagine bucolică, surprinsă de fotograful Ghiţă Porumb, încă de pe vremea când nu se inventaseră tunurile de zăpadă artificială. Că tot am amintit de iarnă, vreau să vă spun că mi-am coborât patinele din pod, le-am uns cu slană şi am pornit hotărâtă spre patinoarul – tot artificial – din centrul oraşului. Mare mi-a fost mirarea când am văzut că-s cam 10 persoane pe metru pătrat. M-a lovit indignarea: femeile astea n-au de făcut sarmale? Copiii ăştia n-au oră de culcare? M-am uitat preţ de o jumătate de oră la fericiţii care frământau sub patine ceea ce fusese, cu ceva vreme în urmă, gheaţă, şi când am văzut că alţii – fără număr, fără număr – aşteptau să acceadă la pătrăţelul alb, m-am dus, respirând cu nesaţ aerul proaspăt, de primăvară, către casă.
Până la urmă, starea de bine şi de sărbătoare este în sufletul nostru.
Vă doresc, din inimă, un An Nou împlinit, sănătos şi rumen în obraji!

(pictură în ulei, executată în cuţit de paletă, pe pânză pe şasiu lemn, 70x50 cm)

joi, 22 decembrie 2011

Galeria jucătorilor de scrabble – Alexandru Lacatis




Nici că puteam picta un portret mai potrivit acum, în ajunul sărbătorilor de iarnă. Şi spun asta pentru că Alexandru Lacatis – Mihu cum ne place nouă să-i spunem – degajă atâta blândeţe, încât eu, ca femeie, mă simt chiar niţel cam neşlefuită în preajma lui. Poate tocmai pentru că este înalt şi solid, încape în el atâta bunătate şi bun simţ. Sincer, dacă s-ar putea clona, aş fi prima înscrisă pe listă pentru a primi un exemplar. Acum, veţi spune că ce mare chestie, că e plină lumea de bărbaţi „bine”. Bine, bine, dar poate nu ştiţi că, spre deosebire de cei „bine”, Mihu al nostru, dacă ar putea şi dacă ar vrea, ne-ar da şi nouă puţin din „mintoşenia” lui. Şi tot i-ar rămâne cât să-i prisosească. Şi, ca să mă credeţi, punctez ceea ce am spus, felicitându-l pentru poziţia de campion naţional, pe anul 2011, la scrabble.
Un An Nou fericit, dragă Mihu!

(pictura in ulei pe panza, 30x40 cm)

joi, 15 decembrie 2011

Peisaj citadin II



      De câte ori avem de făcut o lucrare, de atâtea ori o dau în bară. Aud, mai mereu, aceeaşi replică: „Da, e frumos, e minunat, da nu-i la temă”. În cazul de faţă, trebuie să facem un peisaj citadin în două complementare, de la închis la deschis. Sau de la deschis la foarte deschis, cu accente de complementară. Nu ştiu cum se face, că de fiecare dată îmi alunecă pensula şi pe alte culori de pe paletă. Şi-mi place cum iese. Şi-s mândră de mine cum nici nu gândiţi. Dar, cum spuneam, vine un domn profesor şi-mi retează elanul. Zice: „Mi se pare mie, sau acolo văd o tentă de roşu?” Eu mă înmoi toată. Mă uit cu atenţie, aplecându-mă cu vădit interes spre acea pată de culoare, ca şi cum: „Ni, mă, asta când a apărut acolo?” Încerc să scuz prezenţa roşului. Profesorul nici măcar nu încearcă să mă asculte. Eu, în schimb, am încercat să rămân doar cu cele două culori alese. Vă arăt acum ce a ieşit că, dacă mai pun pensula pe lucrare, s-ar putea să nu mai am ce să expun.
Cu drag!

(pictura in ulei, pe carton grunduit, 100x70 cm)






marți, 13 decembrie 2011

Al treilea, că-i mai drept


Am avut de făcut un peisaj citadin pentru examen. Ceva văzut într-o perspectivă proprie. Am pictat Turnul lui Ştefan, nu de alta, dar a fost singurul care mi-a sărit în ochi, fiind cel mai înalt din zona unde locuiesc eu. De ce trebuia să-mi sară în ochi? Pentru că-i aveam mijiţi. Aşa păţesc mereu după ce beau un păhărel. Că mă strânge lumina. Să v-o spun pe-aia dreapta, am fost sigură că-s două turnuri. Unul dintre ele stătea cât de cât drept. Celălalt, uite-aşa se clătina… Am reuşit să pictez turnul din mijloc. Înseamnă că erau trei?! Uite, de-asta mi-am propus să nu mai beau. Că a doua zi, trebuie să merg să constat dacă am doi taţi, doi căţei sau două uliţe. Bine că n-am soacră. Zău că n-aş fi verificat a doua zi dacă-s două. Mi-ar fi fost frică.
Rămâne stabilit, da? Nu mai pun alcool în gură. Valabil după Anul Nou.
Cu drag, vă îmbrăţişez, pe toţi!

(pictura în tempera cu ou, pe carton maruflat cu pânză, 35x50 cm)

joi, 1 decembrie 2011

La mulţi ani, România


Daca-mi place că sunt româncă? Absolut că da! Îmi place mirosul de fân proaspăt cosit. Auziţi ce prostii spun? Dacă-i aşa proaspăt, nu-i fân, e iarbă. Oricum, îmi place. Mă înnebunesc de drag că trăiesc în România, pentru că aici cresc capre. Şi nu vorbesc de capra neagră, ci de cea a vecinului. Acea capră care, în mintea românului, e întotdeauna gata de crăpat. Îmi place în România, pentru că, aici, oamenii sunt religioşi. Cum n-ar fi, dacă merg la biserică şi se roagă pentru capra vecinului? Să craaape! Îmi mai place în România şi pentru că cetăţenii sunt prietenoşi şi plini de omenie. Dacă te văd căzut în stradă, nu te ridică, să nu te deranjeze. Că, nu-i aşa, poate tocmai gândeşti ceva important pentru ţară. O, da, era să uit. Îmi iubesc ţărişoara atât de tare, încât refuz să merg în alte ţări. Ca să nu-mi treacă.
Acum, vorbind la modul cel mai serios, eu chiar sunt mândră că sunt româncă. Drept pentru care, că tot e prima zi de iarnă, am pictat, ceva mic, din suflet, pentru voi, dragii mei compatrioţi.
La mulţi ani, România!

miercuri, 30 noiembrie 2011

Albă ca Zăpada de România


M-am întrebat, de multe ori, de ce Albă ca Zăpada nu este româncă. Acum, că-s ceva mai mare, cred că am prins ideea. Dacă Albă ca Zăpada locuia la Mediaş? S-ar fi numit Gri ca Zăpada. Dacă locuia în Baia Mare, s-ar fi numit Roşie ca Zăpada. Dacă locuia prin Harghita, mai pe la munte, putea fi Albă ca Zăpada, dar ce ne făceam cu piticii? Cum i-ar fi explicat ei, ungureşte, prinţului, cu ce s-a înecat sărăcuţa? Că, nu-i aşa, se presupune că Albă ca Zăpada era româncă. Sau, bine, putea fi şi unguroaică, dar măcar prinţul trebuia să fie românaş, nu? Asta, ca să nu ajungem de unde am plecat, adică la o poveste de import. Rămânea biata fată cu măru-n gât. Şi, pentru că a venit vorba despre măr, uite că şi aici ar fi fost o problemă. Pe cine mai dădea autorul vina pentru fructul otrăvit? Pe spanioli, pe turci, pe olandezi? Nu, că ăştia din urmă ne-au otrăvit… lalelele. Ok, fie, mărul era din livada proprie. Neaoş românesc. Dar de unde prinţ? Din Anglia, fireşte. Că doar nu a investit degeaba în sătucul ăla. Mai rămâne o singură întrebare: să înveţe Charles româneşte, sau piticii englezeşte? Deşi, povestea fiind deja cunoscută, nu-i nici prinţul acela tâmpit şi va ştii cu ce s-a înecat fătuca noastră, fără să mai angajeze acei şapte pitici. Că până-i învaţă limbi străine, până acceptă Albă ca Zăpada să muşte din măr, scoate din buzunar prea mulţi… pitici. Mărul îl dau eu. Aşa, de dragul poveştii. Că poate nu apare prinţul în timp util şi rămân eu cu piticii. Care pitici? Nu mai contează, atâta timp cât sunt şepte.

duminică, 20 noiembrie 2011

Toamna


E frig, e tare frig. Şi e ceaţă. Mi-s umezi şi… ochelarii. Cred că vremea asta mohorâtă m-a inspirat. De fapt, am rămas, de la toamna asta, doar cu ce se vede: câteva mere ionatane şi sticle goale (în care mustul trebuia să se transforme în vin, da’ cine are atâta răbdare?). Să v-o zic pe aia dreaptă, am făcut loc pentru palincă. Şi, ca să fie gata până vine iarna, următoarea lucrare va fi cu prune. Nu de alta, dar mi-a rămas atât de mult mov… Ca să nu aveţi prea multe aşteptări, până trece postul, vă ţin cu mere şi prune uscate.
Să ne vedem sănătoşi! Şi cu drag.

(ulei pe pânză, 80x80 cm)

duminică, 13 noiembrie 2011

Apus de soare


Nici n-a venit bine iarna, şi gândul îmi zboară la mare. In fiecare an, aud poveşti pline de savoare ale celor care au văzut alte mări (sau aceeaşi, văzută din alt unghi). De fiecare dată îmi propun să merg şi eu undeva pe o plajă curată, unde apa este atât de limpede, că ţi se vede pedichiura, unde umbra este data de plante cu frunza lata şi unde nici musca nu îndrăzneşte să se arate. În fiecare an fac o escală la Mamaia. Şi tot în fiecare an, mă simt, tot la Mamaia, un străin în ţara mea. Totul este tras la liniar, plaja curată (sau aşa am prins-o eu), preţuri occidentale (sau peste) şi abordările de genul: „Dacă nu aveţi cazare la hotel X, ne pare rău, nu vă puteţi pune păturica aici”; „Ne scuzaţi, dar este proprietate privată”; „Nu staţi aici, că umbra este de la vecinul care a plătit pentru umbrelă” şi lista ar putea continua. Pentru mine, litoralul înseamnă locul unde îţi poţi pune prosopul acolo unde îţi place, acolo unde se aude: „Pooooruuumb caaaald!”, „Ia gogoaşa, neamuleee!”. Veţi gândi, poate, că sunt asemenea rromilor care, deşi au vilă, dorm în curte, la cort. Se poate că trebuie să mai curgă ceva Dunăre în Deltă până să gândesc pentru secolul acesta. Acu, voi credeţi ce vreţi, dar mie aşa îmi place marea.
Cu drag, până la postarea următoare!

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

Reflecţia reflexiei

    
     Da, cu siguranţă, acesta ar putea fi un bun subiect asupra căruia să reflectăm. Am putea face chiar ceva filozofie – aşa, de-o cafeluţă – începând de la gândul, firesc de altfel, care ar suna cam aşa: „Să reflectăm la cum se reflectă persoana noastră în ochii celorlalţi”. Am încercat să probez asta, privindu-mă în oglindă. Dar, după cum bine ştiţi, reflexia propriei persoane reflectată în oglindă este întotdeauna mai frumoasă decât originalu’ şi, categoric, de multe ori mai frumoasă decât imaginea reflexiei noastre în ochii oricărui privitor (aici îl excludem pe privitorul care iubeşte subiectul reflectat).
     Lucrarea postată astăzi se vrea a fi un grup de oale şi… ulcele, reflectate în sticlă. Şi pentru că măiestria mea în ale reflexiilor nu este punctul meu forte, m-am gândit să scriu ceva pe un recipient, ceva care să inducă ideea de oglindire. Mi-a venit în minte „Coco Chanel”, pe care, din lene, l-am redus la „Coco”. Abia după ce l-am pictat, mi-am dat seama că, şi oglindit, este exact la fel. Care va să zică, am ratat şi şansa asta de a crea ideea de reflexie. Voi reflecta mai adânc data viitoare : )
Cu drag!

sâmbătă, 29 octombrie 2011

La mulţi ani, Elenuş!



Când ai doi copii, trebuie să faci cumva să-i împaci pe amândoi, nu-i aşa? Mai ales că s-au născut în exact aceeaşi zi! Că, de la o vârstă, deşi ştii că-i încurci, ai face orice să fii înconjurat de ei. Ei nu ştiu, dar ne alimentăm din exuberanţa şi visele lor. Sau ei ştiu şi de-aia ne ocolesc? Oricum, eu mă înconjur de copiii mei aşa, mai pe ocolite, iar ocolul este de vreo 2000 de kilometri. În cazul acesta, zic eu, nu pot fi acuzată că le iau energia, libertatea, iarba… verde de acasă. Mie îmi place vorba aia: mai răruţ că-i mai drăguţ : ) Acu, îmi place nu-mi place, asta este. Deci: Elenuş este fata dragă lui Mihai, Mihai fiind băiatul meu. De aici rezultă ceea ce era de demonstrat: Elenuş este şi fata mea. Bine, de-a lungul vieţii am fost înconjurată de multe fete (a la Mihai), dar cred că ideea de a avea o aşa soacră (adică pe mine) le-a făcut să-şi ia câmpii. Elenuş încă mai rezistă. Să fie oare motivul tocmai cei 2000 de kilometri? Nu creeeeeed. Bun, prezentările fiind făcute, să explic şi cadoul. Am aşa: lucrare cu o vază cu o floare, cu o vază cu 3 flori, cu o vază cu nenumărate flori. Dar, pentru o aşa fată, mi s-a părut puţin. Şi, ce mi-am zis (eu mie): ia să comand un vapor întreg de flori, din Olanda. Doar că, nu ştiu cum se face, dar se ţine ghinionul de mine, mai ceva ca sărăcia de român: au blocat ai noştri vapoarele olandeze cu flori, să le caute de… de microbi. Ai dracului microbi ce sunt ei, cum vor să ruineze ţărişoara noastră. Mare noroc cu vigilenţa autorităţilor române. Încă pluteşte vaporaşul cu flori pe mare, sau pe Dunăre, sau (fir-ar ea de geografie) pe undeva pe apă, oricum. Şi, pentru că nu mai rezistă încă un drum până la sărbătorită, le-am pictat repede, aşa, la grămadă. Multe au căzut în apă, alte câteva stau să cadă, dar, una peste alta, cam astea ar fi florile pentru Elenuş, împreună cu urarea de La mulţi ani! şi Sănătate!
Cu drag, pretena.

P.S. Vaporul îl vreau înapoi.

La mulţi ani, Mihai!

        

           Pentru că, pur şi simplu, n-am avut timp să pictez ceva absolut special de ziua ta, dragul meu băiat, încerc să dau o utilitate acestei lucrări. Tocmai ce mi-ai spus că sunt foarte scumpe chiriile acolo, aşa că uite cum facem: Podul e rezistent, din piatră, iar dacă stai pe partea dinspre lanul de grâu, eşti ferit de curent. Şoseaua este chiar deasupra şi, pe jos, faci doar 20 de minute până la muncă. Numa’ ai grijă să te înveleşti bine şi mai ales să-ţi pui ciorapi groşi, că nu-i de glumă cu umezeala. Auzi? Dacă vin alţii şi vor să-ţi ocupe locul de sub pod, numai’mi spui şi se rezolvă. Că doar la mine-i pensula, nu? Da, ştiu, era mai bine dacă-ţi făceam o casă. Dar stau şi mă gândesc: dacă nu ştii cum e să n-ai o casă, ai putea aprecia dacă ai primi una aşa, hop-ţop, peste noapte? Nuuu. Dar, promit solemn că, până la anul, dacă nu te ia… valu’, îţi face mama o casă frumoasă, cu mansardă şi muşcate în pridvor.
          Îţi doresc viaţă lungă şi plină de bucurii şi, mai ales, nu renunţa niciodată la vise.
          Semnat: Mutzik



duminică, 16 octombrie 2011

Simplitatea e frumoasă


      Am fost nevoită să fac o reproducere (temă) şi am ales să pictez după Amadeo Modigliani (1884- 1920), sculptor şi pictor italian, cu puternice influenţe africane în arta sa. De Modigliani, presupun că a auzit mai toată lumea. Ceea ce s-ar putea să nu ştiţi, este că a fost ucenic al lui Brancuşi. Şi nu (doar) mândria naţională m-a determinat să îl aleg, ci faptul că pictura acestui artist mă unge la suflet. Adevărul este că, de când lumea, ce-i simplu e şi frumos. Lucrarea se numeşte „Portrait Of Woman In Hat” (Jeanne Hebuterne In Large Hat). Dacă această reproducere vă va incita curiozitatea de a vedea şi alte lucrări ale acestui pictor, înseamnă că ceva-ceva tot am făcut şi eu pentru artă (sic). Vă îmbrăţişez, cu drag şi, să nu uitaţi: simplitatea e frumoasă!

miercuri, 21 septembrie 2011

Numele ei este Femeie

Nu mă omor după reproduceri dar, când am văzut fotografia asta, am vrut musai s-o transpun pe pânză. Normal, am cerut acordul persoanei din imagine care, la rândul ei, a cerut acordul fotografului care a realizat-o. Asta se întâmpla cu multe luni de zile în urmă. De atunci, aproape că n-a trecut zi în care să nu pun pensula pe ea. A trecut prin atâtea faze – toate nemulţumitoare în ce mă priveşte – că puteam face cel puţin o duzină de picturi în timpul acesta. A trecut prin „perioada” gri, mov, violet, verzui, roşu, din nou mov, negru şi sepia. Am rămas la sepia – de fapt, nici nu ştiu dacă nu-i cumva, mai degrabă, roşu englez. Vă întrebaţi, probabil, de ce dau atâtea detalii. Simplu: pentru ca persoana pictată să fie absolut convinsă că am vrut să dau ce-i mai bun din mine şi, mai ales, că am pictat-o cu mult drag. Sper din suflet că îi place.

marți, 20 septembrie 2011

Tufănele, crizanteme sau ochiul boului?



Recunoaşteţi, e un pas mare pentru mine. De data asta, am trei variante la flori. Reale. Dacă vă uitaţi cu atenţie, avem şi petale. Doar că frunzele nu mi-au mai încăput între flori şi le-am pus pe unde… nici n-aţi crede ca se pot pune nişte frunze. Deci, să facem un scurt rezumat: flori care există, există. Frunze, fără doar şi poate, există. Codinţe, există. Culoare…. Toată câtă am avut-o pe paletă – doar nu credeaţi că, pe criza asta, fac risipă… Sincer, m-a bătut gândul să pun fluturi în loc de frunze. Dar, deşi credeam că-i la mintea copiilor să desenezi fluturi, ei bine, mie n-au vrut să-mi pozeze nici mituiţi cu frunze de varză. Nu-i nimic, la noapte exersez şi nici nu vă dezmeticiţi bine din ploaia mea de frunze, că hop, vin cu fluturii.
Până apar cu micile zburătoare, eu zic să vă bucuraţi de ce-am postat acum. Că-i mai sigur.
Cu mult drag!

joi, 15 septembrie 2011

Vine ploaia, bine-mi pare…

… floarea o să-mi crească mare. Da, fac flori într-o duşmănie. Ştiu că nu este punctul meu tare (asta admiţând că ar exista vreunul), dar tot sper că, într-o bună zi, cineva îmi va spune că flori ca ale mele, nici că „se mai” există. De fapt, ideea este că, periodic, admir picturile altora, pe net. Şi mă apucă tristeţea (după faza cu încântarea) când văd cum redau dumnealor petala catifelată şi stropul de rouă pe petala catifelată, toate sub un norişor pufos şi, de ce nu, catifelat. După ce îmi trece starea de admiraţie, îmi şoptesc în barbă: hm, trebuie să-mi iasă şi mie. Drept pentru care, mă ţin de pensulă şi, cu o gingăşie greu de privit, mă apuc să pictez suav şi fluid şi… no, înţelegeţi voi. Dar, după câteva mişcări de-astea netede şi feminine, îmi patinează (mintea sau mâna?) şi aşa, ca într-un puseu de draci amestecaţi cu visare, iese, până la urmă, ceea ce vedeţi. Şi, normal, va trebui să gândiţi puţin la florile astea, pentru că, nu-i aşa, ar avea şi ele nevoie de un nume : )
Cu mult drag, până data viitoare.

vineri, 19 august 2011

Armaghedon I

          Da, şi din punctul meu de vedere, arată ca după… potop. De ce „I”? Pentru că, fără doar şi poate, voi mai picta aşa ceva. Adică ceva la fel de greu de definit. Dar, ca să nu credeţi că-s „hăpt aşe” bolundă să-mi fac antireclamă, trebuie musai să vă spun cât de bine arată înrămat. Arată chiar vesel, mai ales pentru cei care aşteaptă pasărea Phoenix. Pentru că, nu-i aşa, fiecare cenuşă, cu pasărea ei. Am fost azi la Muzeul de Artă din oraşul nostru. I-au adus – spre vizionare, fireşte – pe Theodor Pallady, Nicolae Toniţa, Sandor Ziffer şi încă mulţi alţii. Superb şi absolut demoralizant. După ce ai văzut aşa ceva, e greu să mai pui mâna pe pensulă. Dar, ce plăcut e să visezi, nu-i aşa? Că de ce să nu sper că, într-o bună zi, cineva să spună, la fel ca mine, azi: „Am fost la muzeu şi-am văzut o lucrare de Măndicescu…” Pentru asta, oare, va trebui întâi să mor? Că dacă da, atunci mai bine mă fac eu, aici, că pictez şi voi vă faceţi, tot aici, că vă place : )


Vă îmbrăţişez, cu drag, pe toţi!

joi, 11 august 2011

Natură moartă


I-am zis şi eu aşa, să sune a… pictură, da’ tare sună ciudat. Dacă vine cineva la mine şi-i dau mere, cum spun? Ia de mănâncă nişte mere moarte? Sau, să fiu mai blândă: serveşte fără teamă, că merele astea nu-s moarte, sunt doar în comă? Oare să le spun că o parte dintre ele sunt ucise de mâna mea, sau să le spun că s-au sinucis aruncându-se singure din pom? Până la urmă, vă las pe voi să decideţi dacă natura asta e moartă, vie, sau mai mult moartă decât vie. Dacă vi s-a aplecat de la atâtea mere, luaţi cu lămâie.

Vă îmbrăţişez cu mult drag!

duminică, 7 august 2011

Flori de grâu


Unde-i grâul? L-am scos din peisaj, că am lucrat în cuţit de paletă şi zău că nu-s aşa îndemânoasă să-l redau din muchie. Am pictat, în schimb, macii. Nu seamănă a maci? Ei, hai că asta-i bună. Ce, parcă eu mai seamăn cu cea care am fost la 20 de ani? Sunt în vacanţă şi zău că, dacă n-aş picta, n-aş avea ce face cu atât de mult timp liber. Aşa că, dragii mei, vreau să vă alint (aşa îmi place mie să cred : ) cu cât mai multe postări. Azi a fost o zi de toamnă superbă. Dac-ar ţine-o până prin noiembrie aşa…
Până la următoarea revedere, să auzim numai de bine!

sâmbătă, 6 august 2011

Flori de toamnă


Îhî, aţi înţeles bine. Toamnă. Ştiu că cei din sud vor face pfui, dar aici, la mine acasă, a venit toamna. Nu ieri, nici azi. A venit prin luna mai, cu o mică pauză de vară de vreo – să zicem – două săptămâni. De două luni plouă, iar noaptea sunt cam 13 grade. Am pus lemnele în stand-by, lângă sobă. Că numai ce mă uit la ele şi deja mi-e mai cald. Atât de mult şi de tare a plouat, că mi s-a dus naibii cultura de roşii – adică toate cele zece fire. Au rămas aşa, cam ţepene, nici verzi, nici coapte. Dacă, printre ele, se mai nimereşte câte una mai roşioară în obraji, sunt la mare concurenţă cu melcii. Adică ce aştept să culeg a doua zi, rezolvă dumnealor, noaptea. Atât de mult a plouat, încât seara, când stau la o bere pe terasa (un fel de pridvor mai pătrat), văd cum se iţeşte câte-un broscoi verde, plin de el. Daca-ş avea sânge-n mine, l-aş însemna cu vopsea. Nu de alta, dar am bănuiala că-i acelaşi în fiecare seară. Nici nu intră, nici nu iese. Se „hoalbă” la mine de-ai zice că-i sunt dragă. Iar eu nu pot, sub nici o formă, să-i împărtăşesc sentimentele. Oricum, până nu vine vara şi la noi, eu nu mai stau seara pe terasă. Nu de alta, dar căţelul meu mă urmează pretutindeni şi am aşa, o nelinişte, că ar putea testa rezistenţa viitorului meu Făt-Frumos. Asta, doar în cazul în care m-ar lovi deznădejdea şi aş săruta broscoiul.

Să ne revedem sănătoşi!

luni, 1 august 2011

Flori de mulţam fain

Deci nu, nici să nu încercaţi să mă întrebaţi ce flori sunt astea. Dacă nu erau „la vază”, s-ar fi numit arbore de… cafea. Le voi denumi mult mai simplu: „Flori de mulţam fain!” Că, până la urmă, le dedic tuturor celor care mi-au fost alături când mi-am lansat cartea. Şi le mai dedic tuturor care ştiu că şi-au dorit să participe dar n-au putut. Şi încă celor care m-au sunat după ce au citit-o şi mi-au spus că le-a plăcut. Şi celor care au citit-o şi nu m-au sunat să-mi spună că nu le-a plăcut.

Vă îmbrăţişez, cu drag, pe toţi!

sâmbătă, 2 iulie 2011

Cu mine nu se joacă nimeni?

Când Biroul Federaţiei şi-a dat ok-ul pentru un turneu de scrabble jucat în Baia Mare, am fost fericită. Am vrut să fiu, la rândul meu, o gazdă bună, să vă arăt că şi în Maramureş se vorbeşte tot limba română. Din păcate, răspunsul multor jucători este acelaşi: e prea departe. Da, dragii mei colegi, aveţi dreptate. Întotdeauna Baia Mare a fost mai aproape de Eforie, Bucureşti, Olteniţa, Drobeta etc, decât invers. Avantajul nostru, al celor care locuiesc în nord. Aici aş râde, dar n-ar fi tocmai râsul meu. Bun, am spus tot ce aveam pe sufleţel. Fireşte, fiecare dintre voi aveţi motive serioase şi promit să nu mă supăr dacă nu veniţi. Tot gândindu-mă la cum să fac să vă conving să veniţi, am mai pictat ceva, tot în regim de urgenţă. O bisericuţă de lemn veche, frumoasă şi, normal, din zona Maramureşului. No, vedeţi, dară, ce pierdeţi? He he, încerc şi eu, da?
Lansez şi aici invitaţia: 9-10 iulie, turneul de scrabble din Baia Mare, Hotel „Mara” (Bd. Unirii). Confirmare la adresa de e-mail mihaela4u2@yahoo.com sau la tel. 0742-058813.
Vă îmbrăţişez, cu drag, pe toţi.

vineri, 1 iulie 2011

Vă invit, cu drag, la lansare de carte

Dacă sunt fericită că îmi voi vedea cartea tipărită? Sincer? Da sincer-sincer? Nici nu ştiu ce-i de capul meu. Adică nu în sensul că n-ar fi ceva de capul meu – asta o spun alţii -, ci în sensul că-s vai de steaua mea. M-a luat îngerul meu de-o aripă (da, au început să-mi crească şi mie) şi m-a dus pe sus. Mai exact, prin metoda împingerii. Sau a tragerii prin târâre. La metoda împins din spate, n-am arătat prea elegant. I-am spus: „Mai bine aplic metoda mersului pe burtă”. A zis că nu ţine. Că l-am mai fraierit de câteva ori, şi că mă cunoaşte. Prea bine. Am lăsat după el (măcar aşa să fac dovada deşteptăciunii mele, dovedind că ştiu să cedez) şi, musai, da musai-musai, tre’ să veniţi sâmbătă, 9 iulie, 2011, ora 20.00, în holul Hotelului „Mara” din Baia Mare, să vedeţi ce-a ieşit. Dacă nu mă vedeţi din prima (Sunt o persoană care sare în ochi, sau ca sarea în ochi. No, pe-aici pe undeva), nu insistaţi. Înseamnă că mă loveşte aşa, o teamă – în amestec juma’-juma’ cu jena -, încât am să merg la o bere şi vă priveşte ce faceţi cu cartea mea. Mă las pe mâna voastră, fie ce-o fi.


Pentru cei ce n-au mai fost în Baia Mare, am pictat, în regim de urgenţă, o panoramă a Centrului Vechi al oraşului. Poate, măcar aşa, veţi trece şi pe la lansarea cărţii mele.

Vă aştept, pe toţi, cu mult drag.

sâmbătă, 11 iunie 2011

Fata moşului şi fata babei

Începem cu fata babei – că fata moşului e de departe mai fiţoasă ţi mai bine îmbrăcată. Cum îl cheamă pe moş? Da’ mai contează? Irinel, Abramburel… bani să aibă. Fata babei, cum vă spuneam, e cuminte şi modestă. Asta până la măritiş. Că, după aia, o loveşte o curiozitate bolnavă, de care nu scapă până nu rupe portiţa cu Ghiţă. Este vorba de portiţa neaoşă, din lemn. Nu se face referire aici despre fata babei din Certeze – acolo porţile-s din metal placat cu marmură, sau marmură metalizată sau, orice l-ar face pe nenea Mincu să se întoarcă pe cealaltă parte, acolo unde odihneşte. În speranţa că fata babei v-a lăsat o impresie agreabilă, vă pup (bărbaţii însuraţi să nu stea la rând).

vineri, 10 iunie 2011

Sesiune!!!

Pentru că sunt în sesiune, e limpede că am muuuult timp la dispoziţie şi voi încerca să postez mai des. Dacă mai ţinea, fie şi o singură zi, şcoala, ajungeam într-o dungă şi cu capul, nu doar cu fizicul. Dacă şi fabricile ar face biscuiţi aşa subţirei ca mine… Azi voi posta un abstract mititel. Nu de alta, dar să vedeţi cât sunt de „multipensulară”. Nici nu ştiu ce au unii de tot insistă să afle ce stil am eu. Apoi stil ne trebuie nouă, sau pită pe masă? Aici râd (sau nu?). În altă ordine de idei, amatorii de scrabble să nu uite că avem pe 9-10 iulie campionatul de scrabble în Baia Mare (nu scriu la Baia Mare că rebusiştii s-ar putea să profite). M-am străduit să găsesc ceva şi ieftin şi drăguţ, că poate veniţi cu toţii, deşi e la capătul lumii. Măcar aşa, de dragul meu ca organizator. Că ce-o să iasă, vom vedeam.
Vă pup (fetele să nu mai stea la rând). He-he!

duminică, 5 iunie 2011

Aceeaşi Mărie, cu altă pălărie

Întâmplător, domnişoara aici de faţă se numeşte Mariana – variantă de asfalt a Măriei noastre. Aşa că, titlul postării are noimă 100%. Promit că-i ultima dată când mă mai plâng de calitatea pozelor şi voi ruga pe cineva (priceput) să mă ajute în sensul acesta. Modelul meu avea, iniţial, un tricou şi o fustă de in topit. Adică, aşa cum îi şede bine unei domnişoare, vara. Mâna dreaptă nu s-a lăsat deloc modelată din penel (penel mânuit de mine), drept pentru care, i-am făcut mănuşi peste cot, din satin mov. Acum, nu puteam s-o las cu mănuşi şi fără nimic pe cap (că în cap are ea destule). I-am pus pe cap o pălărie, în ton cu mănuşile şi, una peste alta, a ieşit fata noastră ca o domnişoară la bal. Sper să aprecieze extra-munca mea de a o face „boboc” şi, cine ştie, se va ataşa de ideea de a purta pălărie. Că rău nu i-ar sta. Deloc. Acum, dragii mei, mai am o singură nedumerire. Mâna dreaptă cere ceva şi nu ştiu ce. O floare, o batistă…
Până mă hotărăsc, v-o postez spre vizionare aşa cum e, adică cu mâna goală : )
Vă pup pe toţi (fie, să stea şi fetele la rând).

vineri, 20 mai 2011

Domnişoara cu pălărie

Până nu fac cursuri de utilizare a aparatului foto, ar trebui să mă abţin să mai postez. Nu de alta, dar le fac varză pe toate, din punctul de vedere al albului. Dacă puteţi crede, în toată pictura asta n-am folosit cu totul 10 g de vopsea albă, dar, privind fotografia, ai zice că am devalizat de alb întreaga galerie de artă. Dar, pentru că sunt tare restanţieră la postări, o las, totuşi, aşa cum este. Ideea este că, în realitate, domnişoara este muuult mai frumoasă. Chiar şi pălăriuţa. Oricum, e de apreciat ca este primul portret cu mâini, pictat de mine, în cuţit de paletă. Şi este atât de mare, încât a trebuit să mă ridic pe vârfurile picioarelor să pot ajunge la pălăriuţă.

Vă doresc să treceţi cu bine peste… sfârşitul lumii. Nu de alta, da’ pentru cine aş mai picta eu?!

miercuri, 18 mai 2011

„Căsătorie din interes”

O colivie de aur. Da, dar tot colivie rămâne. Da’ e de aur! Da’ e colivie! Şi am putea argumenta pro sau contra până mâine. M-a întrebat îngerul meu dacă am pictat ce simt. Nuuu. În primul rând, că nu-s măritată. În primul rând, încă nu s-a „manufacturizat” colivia pentru mine. Şi, tot în primul rând, cine-i aşa nărod să cheltuiască pe o colivie de aur, că dacă-mi place omu’, mă „leg” eu singurică, nu e nevoie de o asemenea investiţie… Să trecem dară peste analiza a ceea ce a vrut artista (hehe) să zică aici – o vor face alţii după ce plec eu – şi să vă spun că aşa mi-a venit mie (după o zbatere a neuronului de serviciu). Să nu credeţi cumva că am un fetiş cu pantofi. Doar că mi se par un simbol foarte la îndemână şi de-a dreptul decorativi. Şi, dacă tot a venit vorba, să ştiţi că eu am două of-uri la viaţa mea: manichiura şi încălţămintea. Desigur, nimeni nu-i perfect, iar unii încearcă să-mi găsească scuze, afirmând cum că aş fi, totuşi, femeie.

Să aveţi o noapte minunată.

Vă pup. Pe toţi!

sâmbătă, 7 mai 2011

Frotiu vrea, frotiu îi dăm

Asta este o altă tehnică. Nu o căutaţi pe net, pentru că o veţi găsi doar ca tehnică de analiză de laborator. Ceva medical, oricum. Vă luminează fata acum . Cu tehnica frotiu se redau norişori şi ape. Bine-nţeles că doar la peisaj putem aplica această tehnică, iar eu, când aud de peisaje, simt că-mi vine să-mi las baltă toate interesele. Pe lucrarea postată acum, am lucrat timp de câteva săptămâni. Îmi pare atât de rău că n-am putut fotografia fiecare fază prin care a trecut biata pânză; nu de alta, dar să vedeţi şi voi cât de plină de bunăvoinţă am fost eu şi cât de îngăduitoare bucăţica de textilă. Până la urmă – urma fiind astăzi – am ajuns la faza asta care, sincer, îmi place. Atât de mult îmi place, încât i-aş oferi lacului plăcerea unei răţuşte (sau invers), după care, mândră de să-mi sară şi mai multe nici că, aş merge cu el în primul gang, să-l fructific. Că, printre lilieci plesnind de sănătate şi fazani puşi la fezandat, cred că aş avea un loc de frunte. Chiar aşa, c-a venit vorba de gang, ştie cineva unde-i unicul meu critic, şi anume „criticdegang”?
    Vă salut cu drag şi, dacă în drumul vostru întâlniţi primăvara, trimiteţi-o şi la mine. Că, cine ştie, poate mai pun de-un peisaj…



duminică, 17 aprilie 2011

Ce ţi-e şi cu tehnicile astea…

Am întrebat un pictor cu ce se mănâncă glasiul, dar camaieul? S-a uitat la mine uşor panicat şi presupun că se aştepta să găsească răspunsul în praful de pe pantofi, ca nu şi-a ridicat privirea preţ de două-trei minute. După ce s-a convins că acolo-i praf şi nimic altceva, mi-a spus că nu ştie, dar că asta nu l-a împiedicat niciodată să picteze. Aşa că, n-am avut încotro şi am citit cursul. Speram să scap… Ce postez acum, e cam ce am înţeles eu din cele două tehnici. Tehnica camaieu este cel cu draperia – nu este compoziţia mea, m-am inspirat de pe net. Pictura cu glasiu este portretul femeii, care ar fi trebuit să fie o reproducere. Dar, pentru că n-am mai avut pânză, am lucrat peste un portret în pregătire. Motiv pentru care, această Lady Hamilton are ochi albaştri şi nu negri, are rochiţă albastră şi nu albă. Dar, una peste alta, cam aşa arătau portretele în acea vreme. Bine-nţeles că aş fi putut continua cu glasiul – adică acele transparenţe de pe pielea ei – câţiva ani de acum în acolo, şi tot nu ajungeam la performanţele marilor maeştri ce pictau în tehnica asta. Da’ vă mai spun ceva: nu cred că ei aveau de pictat 21 de tablouri în 40 de zile. De fapt, acesta este şi motivul pentru care postez atât de rar de o bună bucată de timp. Sper să nu vă pierdeţi interesul şi să mai aveţi puţintică răbdare cu mine.
Şi, pentru că mi s-a spus că nu sună ok acel „respecte”, mă gândesc cum să închei textul. Nu-mi vine nimic inteligent acum, dar mă mai gândesc, bine?
Până atunci, să ne revedem sănătoşi!

sâmbătă, 19 martie 2011

Tot eu, ceva mai… căpoasă

Acesta-i cel de-al doilea (presimt eu, nu ultimul) autoportret, pe care trebuie să-l pictez pentru şcoală. În primul, am capul prea mic. Mi s-a spus să mă fac mai căpoasă. Adică de aproape un metru. Voi ştiţi cât sunt eu de meticuloasă şi cam pe ce dimensiuni pictez. Am portrete de dimensiunea ochiului din lucrarea asta. Sincer, nu ştiu de ce trebuie să acoperim cu vopsea suprafaţa unui teren agricol, dar, no. Dacă-i musai… Nu ştiu cât vedeţi voi din poza asta, dar e lucrat tot cu… mărunţelu’. Numa’ nu-mi pot da mâna pe tuşe lungi. Nici măcar pensule late nu am în dotare. Şi nici nu vreau să-mi cumpăr, ca să nu fiu tentată să fac împrumut la bancă pentru vopsele. Mai ales că urmează încă vreo 3 sau 4 teme la fel de mari, încă una de 1x1.4 m şi, cine ştie, poate la examen vom avea de pictat cupola vreunei biserici?! Poate ar trebui să vă pregătesc şi să vă spun că, semestrul acesta, în toate picturile, va fi doar chipul meu. Aşa încât, cei slabi de inimă, să nu se uite:p
Respecte!

marți, 8 martie 2011

La mulţi ani, frumoaselor!

De ce, dacă nu pot picta flori, insist? Tocmai în speranţa că, într-o zi, voi reuşi. Aşa cum am făcut şi cu bărbaţii. Am tot insistat în ideea unei căsnicii, că doar-doar s-o întâmpla ca, într-un final, să-mi „iasă”. Doar că, în cazul florilor, depinde numai şi numai de mine, în vreme ce, pentru a merge bine o relaţie, este musai să fie doi. Doi care îşi doresc, în aceeaşi măsură, să fie bine. Dar, uneori, binele unuia nu corespunde cu binele celuilalt. Aud de multe ori afirmaţii de genul: „Rău cu rău, dar mai rău fără rău”. Sau: „Altul mai bun tot nu găsesc”. Păi sigur că nu găsiţi, atâta vreme cât vă sacrificaţi şi vă victimizaţi. Niciodată nu veţi reuşi să ieşiţi din acest cerc – vicios, spun eu – cât timp nu daţi voi, pe voi, doi bani. Dacă vă complăceţi în a fi „doar” femeie de casă, nici cele mai minunate balsamuri de rufe nu vor scoate mirosul de ceapă prăjită din capotul vostru, veţi ieşi din casă tot mai des cu firul de la ciorap fugit şi veţi merge o singură dată la coafor, exact de 8 martie. Şi, după ce respectul de sine vi se va fi dus, veţi începe să fiţi mici scorpii, doar gândindu-vă cu invidie şi ură la vecina de palier, mereu îngrijită şi parfumată, după care toţi vecinii – inclusiv soţul vostru – vor întoarce capul şi vor trage cu nesaţ aerul lăsat de ea în lift.. Ideea la care vreau să ajung este că, ar fi tare bine să vă lăsaţi „luate”, dar numai la… ghiveci. Niciodată tăiate. Pentru că altfel, veţi ajunge precum trandafirii mei, frumoase şi proaspete doar în pozele de la nuntă. Probabil vă întrebaţi dacă am ceva cu bărbaţii?! O, da, am, dar nu spun la nimeni, că-s discretă : ) De ce-s aşa feministă şi înverşunată? Pentru că vreau ca toate femeile să primească ce li se cuvine de drept: dragoste şi respect. Acolo unde unul din aceste două elemente lipseşte, ceva nu-i în regulă. De fapt, nu-i deloc în regulă. Şi, ca să închei mica mea pledoarie pro femeie, nu vă mai spun decât: iubiţi-vă mult, voi întâi, şi atunci vă vor iubi şi ei.
Vă doresc tuturor, frumoaselor, un 8 Martie împlinit, alături de persoana dragă. Pentru că, nu-i aşa, fără EI, nici noi n-am avea nici un înţeles.
Respecte!

joi, 3 martie 2011

Să trăiţi, să înfloriţi, ca un fir de… frezie

Am întârziat puţin cu tema eternei feminităţi, sărbătorită zilele astea, doar pentru că nu am găsit floarea potrivită. Până la urmă, m-am hotărât să vă ofer o frezie, dragele mele, care să vă inspire să rămâneţi mereu feminine. O floare care să vă arate că puteţi să reînfloriţi ori de câte ori doriţi să uimiţi pe cineva. Pentru că se poate! De fiecare dată, mai există în noi un boboc ce poate avea acelaşi miros şi aceeaşi culoare cu prima floare. Totul este să găsim persoana potrivită, cea care va putea să ne motiveze, în infinita noastră dorinţă de a iubi şi de a fi iubite. Şi, ce-i mai important, această floare ne arată că stă în puterea noastră să ne debarasăm de ce-i uscat şi să continuăm, cu aceeaşi prospeţime, să fim frumoase şi cuceritoare.
Tuturor femeilor, le doresc o primăvară frumoasă şi plină de iubire.
Respecte!

marți, 1 martie 2011

Rolling Stones


Dacă-mi place cum cântă? O, da. Cred că nu-i pe lumea asta sunet mai frumos decât al curgerii apei, foşnetul frunzelor şi cel al pietrelor rostogolindu-se. Ştiaţi că, demult, tare demult, când încă nu se cunoştea metalul, pietricelele frumos colorate aveau putere de cumpărare? Şi, aşa cum ne place zornăitul „arginţilor”, aşa se bucurau şi ei când lăsau pietricelele să cadă, într-o rostogolire firească, în buzunarele şorţuleţelor sau ale pantalonaşilor. O, da, am uitat să vă spun că pietricelele colorate aveau valoare de schimb în… copilărie. Puteai cumpăra cam tot ce se putea vinde: ambalaje, sticluţe goale de medicamente, păpuşi de cârpă, cercei din cireşe…
Chiar şi acum, când merg la gârlă, culeg pietre frumoase, dar, de fiecare dată, după ce se usucă, le dispare tot farmecul. Şi, de fiecare dată, asta mă face să-mi amintesc de faptul că orice lucru, orice fiinţă, este minunată doar în mediul ei. Adică acolo unde îi este locul.
Deci, dacă vreodată trageţi concluzia că ceva nu pică bine simţului dvs. estetic, asta se întâmplă numai pentru că acel ceva este rupt de natura lui.
Se impune, deci, o întrebare: locul pietricelelor mele este aici, sau trebuia să le las de unde le-am luat? Nu de alta, dar tare îmi sunau în cap…
Respecte!

joi, 24 februarie 2011

Casă de piatră!

Un bun prieten de-al meu are o prietenă. Prietena are un prieten, care, din câte am înţeles, va decădea din drepturi, devenindu-i, aţi ghicit, soţ. Prietenul meu s-a gândit că, poate, viitorului soţ al prietenei lui îi va pica tare bine să-şi alinte privirea cu portretul miresei – încă - prietena lui. Nu s-a gândit prietenul meu că, dacă-i era lui – adică prietenului ei, prieten, nu ar fi făcut asta. De ce? Simplu: când primeşti cadou de nuntă un fier de călcat, sigur va fi însoţit de alte 5 fiare de călcat. Dacă primeşte cadou un cuptor cu microunde, sigur va fi al şaptelea. Şi tot aşa, multiplu de 3 până la 10 (în cel mai fericit caz). Deci, prietenul prietenei prietenului meu, putea vinde surplusul de daruri similar-identice. Aşa însă, rămâne o viaţă cu portretul. Că cine îl mai cumpără, în caz că nu le place? Nimeni. De ce? Pentru simplu motiv că, prietena prietenului meu va deveni soţia prietenului ei şi, na, dacă-i măritată, măritată rămâne. Şi, ca să termin în aceeaşi manieră, răspicat spun şi cu mâna pe inimă: Casă de piatră, prieteni dragi. Că, nu-i aşa, prietenii prietenilor mei, sunt şi prietenii mei.
Respecte!



miercuri, 16 februarie 2011

Maria-Orange

Nu, nepoata mea, Maria, nu are părul portocaliu. Am luat, din greşeală, tubul de portocaliu, în loc de maro şi, după de am dat o pensulă, am constatat că-mi place. O să mă întrebaţi, firesc, dacă n-am văzut în ce-mi bag pensula. Sincer – da să nu mai spuneţi la nimeni – nu văd prea bine. Glumeam, azi, cu îngerul meu despre asta şi i-am spus că, dacă Beethoven a putut compune surd fiind, eu de ce n-aş picta oarbă… Aviz amatorilor de portret, că va trebui să vă mângâi din 5 în 5 minute : )
Sa revenim la nepoţica mea. A fost ziua ei de naştere şi, fireşte, ca de obicei, m-am „scos” făcându-i portretul. Ştiţi de ce mi-e atât de dragă? Pentru că mă regăsesc pe mine, copil fiind. Îmi este teamă, deci, s-o şi pup, pentru că, semănându-mi atât de mult, sunt aproape sigură că se va şterge pe faţă. Eu fac gestul acesta, chiar şi acum, aproape fără să-mi dau seama : p
Ca de obicei, sunt tristă când văd diferenţa dintre tablouri şi poze, dar „mă risc” de fiecare dată, gândindu-mă că voi ştiţi că-s mult, da mult mai frumoase „real” . Dar veţi vedea că nu mint, pentru că-l voi ruga pe fratele meu să-i facă o poză adevărată şi, sunt convinsă că veţi vedea diferenţa.
Încă o dată, La mulţi ani, Maria!
Cu drag, tuşica Mihaela.

luni, 14 februarie 2011

Gata sesiunea!!!

Am mai lăsat, pe altarul artei, câteva kilograme din câte aveam – asta aşa, ca să fiu STAS, adică să cântăresc exact cât un sac de ciment (cu ambalaj cu tot). Eu, dragii mei, am luat foarte în serios şcoala asta, însă, din nefericire, am uitat că, aici, notele mai depind de un factor – gustul. Care, fireşte, nu se discută. Dar, una peste alta, e bine, adică am terminat sesiunea cu satisfacţia câtorva amărâte de zecimale după media 9.
Am vacanţă două săptămâni, aşa că voi încerca să recuperez şi să pictez, atât cât m-or ţine… vopselele : ) Deocamdată, postez lucrarea de la examenul de „culoare”.
Pe mâine, cu sănătate.
Respecte!

luni, 31 ianuarie 2011

Pastel. Pastel?

Atât de mult îmi place să lucrez în pastel, încât, după ce l-am „gustat” în crud, l-am întins pe acuarelă, acum pe cărbune şi, dacă mă supăr, îl voi întinde şi pe pâine. Trebuie să fac oareşce tehnici mixte şi, doar aşa, ca să nu şomeze cei de la OSIM, m-am apucat să inventez metode… Foarte probabil că distinşii mei profesori vor spune, în cor organizat, că am „chiciulit” cărbunele. Poate chiar există tehnica asta. S-ar putea ca, până mâine dimineaţă, să am surpriza să găsesc pe lucrare doar cărbunele iniţial (că nu am întrebat nici pastelul dacă îi place de cărbune, nici cărbunele dacă se dă în vânt după pastel). Am făcut puţin pe peţitoarea. Că, sincer, eu nu prea cred în dragoste la prima vedere şi, poate, cine ştie, încet, încet se vor obişnui împreună. Oricum, mai am nişte lac fixativ prin casă, de pe vremea când aveam ceea ce se numeşte, podoabă capilară de aşezat în poziţii care sfidau gravitaţia. Nu ştiu dacă place ce postez eu acum, dar ştiu o treabă, anume că sticlele îmi ies cu predilecţie foarte fain. Să aibă asta vreo semnificaţie? M-aş mira, că mie doctorul mi-a recomandat să nu. Iar eu, având o fire foarte ascultătoare, m-am conformat şi, deci, nu… Sigură fiind că aţi priceput tot, vă las, că mai am de lucru de nu-mi văd… De fapt, nu mai văd, că mi s-au schimbat dioptriile şi mie nu mi-a spus nimeni.
Respecte!

duminică, 16 ianuarie 2011

Acuarelă falsă

V-am spus că, dacă mă ţin curelele, vă voi bombarda cu teme. Asta de acum este o tehnică, pe care, fără a avea pretenţia că am şi reuşit s-o „ating”, o voi prezenta ca fiind acuarelă falsă. Care va să zică, am lucrat în ulei, dar cu mult – ah, mamă, sufletul mă doare – ulei de in. Stau eu aşa, ca neiniţiatul în domeniu şi mă întreb cine şi de ce ar lucra în tehnica asta. Poate cei care stau prost cu finanţele şi vor să facă economie de vopsea? Poate pentru că – zic ei – ar trebui să arate ca o acuarelă, dar ţine mult mai mult în timp? Poate pentru că se face la mare viteză, adică nu stai să freci… morcovul, de exemplu, până-i iese vitamina, ci-l reprezinţi repede-repede, doar-doar s-o combina cu ceapa, aşa din mers şi, categoric, împotriva voinţei ei? Aşa repede l-am lucrat pe acesta, că nici n-am avut timp să mă gândesc ce fac. Bine-i şi-aşa rău cum este… Plec, sa mă apuc de icoana pe sticlă. Să beau o tărie înainte, să nu-mi tremure mâna?!

sâmbătă, 15 ianuarie 2011

Tehnica mixtă


      Printre alte teme, am de făcut şi o tehnică mixtă – sau trei? – peste care, iniţial, am vrut să „sar”. Întru început, asta a vrut să fie o acuarelă uscată. A vrut… Că mâna mea a refuzat acuarela, că erau ele, acuarelele, de proastă calitate (tind să cred că a doua variantă e mai bună), nu ştiu. Ştiu însă că am fost gata-gata să arunc desenul ăsta. Dar, cum noaptea e un sfetnic bun, m-am hotărât să folosesc „mânjeala” iniţială pe post de eboşă şi s-o combin cu pastel. 
      Deocamdată sunt mândră de mine. Spun deocamdată, că încă nu le-am văzut pe-ale colegilor. Da-i mai bine aşa, că am şi eu dreptul la un week-end plin de… mine, nu? : )
      Ne vom revedea curând, pentru că mai am de făcut o mulţime de alte chestii pentru examene.
                                                                                         Respecte!

vineri, 14 ianuarie 2011

Mama ei de cioară

      Mai am de făcut nişte lucrări pentru examen, iar una dintre ele este o natură statică, în pastel. Partea proastă este că acasă nu am obiecte antice, din metal sau alte cele, aşa că tare greu mi-a fost să mă hotărăsc ce natură să pregătesc.
      Am încercat un aranjament gospodăresc, adică oale, căni, ibrice, dar arăta puţin prea… Adică nu mă reprezenta. Mă întreabă îngerul meu, după o primă încercare de a le aranja: „Ce zici, dacă le-ai spăla, nu s-ar vedea mai bine reflexe, umbre, mă rog, chestii de-astea?”. I-am aruncat o privire plină de înţelesuri, dar, pentru că avea dreptate, le-am dus înapoi, cu scuzele de rigoare că le-am mutat din locul lor după vreo doi ani de zile.
      Până la urmă – că eram gata-gata să renunţ – am dat cu ochii de cioara primită la vernisaj de la dragii mei colegi de club. Cioara trebuia să fie statică, normal, dar aluneca, precum o pasere beată, cu labele-n sus. Am proptit-o de încă o cutie şi am rugat-o să-mi pozeze, că iarna-i lungă şi nu se ştie când va avea şi ea nevoie de mine…
      Până la urmă am picat la pace şi, dacă vă uitaţi mai cu atenţie, e chiar încântată că a avut onoarea să fie modelul unei artiste de talia mea (32 la pantaloni). Dar nu mai zic nimic, pentru că, cioara tot cioară, şi mă pomenesc, mâine-poimâine, că-mi cere bani pentru prestaţie. Ne-am înţeles, deci: pastelul frumos, cioara, naşpa.
Respecte!

joi, 13 ianuarie 2011

Peisaj citadin


          Pe ăsta l-am lucrat in cuţit. Tot, cap-coadă. Îmi spune azi o colegă că ce bine că ştiu lucra în cuţit de paletă. Probabil că aşa-i spune sculei. Aceeaşi sculă de care am întrebat-o pe vânzătoarea de la galeriile de artă, cerându-i un... şpaclu. Deci, nu, nu ştiu să lucrez în cuţit, dar nevoia te învaţă, nu? Ideea este că, tema asta am primit-o marţi, am început-o ieri şi trebuie terminată mâine. Cu pensula, nu-mi ajungea nici o lună, la dimensiunea asta, sa-l termin. Partea proastă, în toată povestea asta cu peisajul citadin, este că profesorul a venit să ne verifice, exact când terminasem eboşa pentru cer. Care eboşă a ieşit aşa, mai întunecată. Urma să intru cu nuanţe mai deschise, dar, ghinion, profesorul a decis: bun, promite… să vedem cum veţi reda „citadinul” noaptea. Nu i-am spus că nu-i noapte, că ar fi părut că nu ştiu ce fac acolo. Deci, noapte să fie, da nu azi, poate mâine, când se mai usucă. Azi ziceam că e mai pe... înserat. Nu ştiu cum va ieşi până la final, dar ştiu că am rămas fără culori. Din pensulă, făceam cel puţin 10 picturi cu aceeaşi cantitate de vopsea. Mă doare sufletu’ dar, cum arta cere sacrificii…
Până la „tema” următoare,
Respecte!

duminică, 9 ianuarie 2011

Greu, tare greu

Trebuie să vă spun, din capul locului, pentru cei care, cred, n-au înţeles umorul meu aproape englezesc, că am toată admiraţia pentru profesorii noştri. Şi, dacă trăiam cu impresia că n-am nevoie de învăţăturile lor, stăteam pe c… meu acasă. Ce-am scris ieri, rămâne foarte valabil, şi anume că simt cât de departe sunt de adevăr, de când sunt înconjurată de persoane motivate din domeniul artelor. Iar asta, creşte direct proporţional cu valoarea profesorului. Deci, cu cât este acesta mai bun, cu atât sunt eu mai… mai varză cu moralul. Şi, cum toţi dascălii mei sunt aleşi pe sprânceană, varza mea are frunze din ce în ce mai multe şi mai greu de digerat. Până la urmă, cine nu poate ţine pasul sau îl loveşte conştiinţa lucrului făcut degeaba, renunţă, nu? Că da, sunt mulţi care termină o facultate, dar nema vocaţie. Şi, dacă nu este vocaţie, nu este nici motivaţie. Mama, ce înţeleaptă m-am găsit al ora asta. Dar, dacă vă spun că stau în picioare de câteva ore să termin o temă pentru examen, poate îmi veţi acorda un strop de înţelegere. Pentru prima dată am lucrat cu pasteluri. Eu ştiam că pastelul este o culoare palidă, sau ceva de genul acesta. Sau, un fel de poezie. Sau… nu mai ştiu, orice dar nu creioane pufoase-uleioase de diverse culori. Mie îmi place ce-a ieşit, îmi plac şi ale colegilor. Poate, când voi avea timp, voi încerca nişte – portrete, fireşte – în pastel. Că-mi place. Spre deosebire de peniţă şi de acuarelă, asta-mi place. Merge ca şi uns. Uns pe gaia, ca mai-mai că mi-a dat sângele în deşte de atâta frecat. E şi mare – 1x0,7 m. Aşa că, măcar pentru efortul depus şi parcă tot merit un zgomot de fond încurajator.
Până la următoarea revedere,
Respecte!

sâmbătă, 8 ianuarie 2011

Perfecţiunea nu există

Sau, mă rog, teoretic. Pentru că, dacă este să-l întrebaţi pe Ghiţă, iremediabil îndrăgostit de Mărie, veţi afla că da, Mărie este perfectă. Adică, fără cusur. Frumoasă coz. Dacă îl veţi întreba pe Ion despre Mărie, vă va spune că: mda, e drăguţă, dar parcă are nasul puţin cam mare… Dacă îl veţi întreba pe stimabilul meu profesor de desen, dl. Bonea, vă va spune, uitându-se la aceeaşi Mărie că „boring”, că nu are între ochi lungimea unui ochi, că nasul nu ţine oblu linia axului sagital, că cele două narine depăşesc nepermis de mult cele două comisuri ale gurii… No, vroiam să vedeţi cât de tare m-am luminat, de fapt, de când merg la facultate : p Şi, pentru a ne face şi mai tare de ruşine, acelaşi domn profesor, s-a apucat să ne facă o demonstraţie de desen în cărbune. Un bust de grec. Care grec, în viziunea filozofilor – greci şi ei – era perfect. Deci, fetele mele dacă vă bate gândul să aşteptaţi genul acesta de frumuseţe, lăsaţi-o-n tepşe de dorinţă, că nu „se ezistă” : )) Şi riscaţi să rămâneţi aşa…. cumva într-o perpetuă aşteptare! Una peste alta, vreau să vă spun că sentimentele mele pentru acest profesor – acelaşi importat din Cluj – nu sunt deloc înălţătoare. De ce? Simplu: vii, faci o demonstraţie de măiestrie în faţa studenţilor, după care le spui, aşa, trăgând de muşchiul rizoriu mai mult decât ar fi necesar, că hai, acu să vă văd pe voi. O stimată colegă de-a mea, d-na Margo, îmi zice: „Tu, pe mine aşa mă ambiţionează profesorul… abia aştept să mă apuc de treabă”. Pfu… pe mine, mă demoralizează. Pentru că, sincer, nu voi reuşi nevăr-niciodată asemenea performanţe. Şi atunci, ştiind asta, mă simt mititică şi neimportantă. Iar când pornesc la drum, ştiind că nu voi reuşi decât câţiva paşi timizi spre performanţă, mi se înmoaie toate cele. Nu mă pot abţine, totuşi, să nu vă arăt şi vouă ce-a ieşit, deşi, dacă ar fi să fiu fayr, ar trebui să postez, lângă cărbunele meu, şi pe cel al profesorului. Dar nu, eu nu sunt chiar aşa „sportivă”, drept pentru care, în speranţa unei încurajări, postez ce-am mântuit eu astăzi. Să ne revedem sănătoşi.
Respecte!

luni, 3 ianuarie 2011

La Mulţi Ani!


         Să vă aducă anul nou împliniri (de exemplu, eu, de-aş putea, m-aş mai împlini cu vreo 5 kg), sănătate (E cineva bolnav? Nu? Să nici nu fie!!), bani cât să vă permiteţi o excursie în Bahamas (e la reducere în sezonul asta), dragoste (nici prea-prea, că ia minţile). Cam astea ar fi urările mele, foarte pe scurt, că vă e plin podul de ele…
         Ataşez, în loc de felicitare – o, Doamne, cine a mai trimis o felicitare, aşa, pe viu, prin poştă, în ultimii 20 de ani? Că, sincer, era tare plăcut să găseşti în cutia poştală câteva plicuri, de sărbători. E moda SMS-urilor. N-am trimis şi nici nu voi trimite vreodată. Cu atât mai mult, cu cât sunt din ce în ce mai impersonale. No, chestie de gusturi, fireşte…
         Deci, ataşez câteva lucrări – temă pentru sesiune, fireşte – în tuş. M-am învârtit prin peisaje, abstract, căniţe cu flori dar, în final, tot la portrete am ajuns. Cei ce se vor recunoaşte în aceste desene în peniţă, dacă nu se plac, să se prefacă a nu fi ei. Dacă le place, nu pot decât să mă bucur… deşi, la lipsa de îndemânare de care dau dovadă la cursul acesta, e lesne de imaginat că nu voi avea motive de bucurie. Da nu-i nimic. Eu mai încerc.
         Că tot veni vorba de măiestrie, să vă spun un secret: dacă primul atelier nu era cel de pictură, pe soarele meu că nu mai mergeam la şcoală. Dar, dacă-i musai, cu plăcere. De fapt, unde ar putea fi plăcerea, să stai aplecat de spate şi să scarpini cu peniţa ore întregi o bucăţică de carton, până să iasă ceva.
În speranţa că măcar v-aţi luat porţia de urări din jurnalul meu, vă mai doresc încă o dată, din suflet, La mulţi ani!!!
                                                                                                                                         Respecte!