În sfârşit, o pată de culoare

Cred că v-aţi cam săturat de alb-negru. Sincer, şi eu! Asta este o temă pentru teoria culorii. Unde-i culoarea, mă veţi întreba. Aici sunt toate culorile, doar că, suntem la faza de culori grizate şi, ca atare, toate conţin gri. În plus, dealul acesta arată cam trist, pentru că aşa este el, iarna, golaş. Dealul acesta se numeşte „Dealul Crucii”. Unde-i crucea? Ei, la asta nu ştiu ce să vă răspund. O fi luat-o vreun colecţionar, s-o fi prăpădit de la sine… Că doar suntem în România, nu? Şi, că tot am adus vorba de ţara noastră dragă, să ne trăiască. Ce le spun celor care continuă cu: „Păcat că-i populată”? Doar atât: Păcat că nu ne dăm seama cât suntem de frumoşi.
La mulţi ani, România!

Au, mă doare!!

Mă doare mintea când mă gândesc la câte desene mai am de făcut. Mă doare spatele de la aplecarea mea spre.. artă. Mă dor tălpile de la atâta stat în picioare. Dar, cu toate astea, sunt, în continuare, plină de elan(i). Şi, de sărbători, voi fi plină de… reni. Ioi, că mi-am adus aminte. Cu un drum, ar trebui să-i scriu şi Moşului. Partea proastă este că am piciorul mic şi, implicit, ghetuţele mele sunt tot mici şi total neîncăpătoare. Credeţi că, dacă împrumut de la cineva un bocanc 45, se prinde moşu’? C-aş vrea să încapă muuuulte. Deşi, daca ar avea ceva minte-n cap, mai bine ar pune nişte bani – că, împachetaţi cu simţ de răspundere, atât câţi mi-ar trebui mie, ar încăpea şi-ntr-un botoşel.
Până la urmă, bune-or fi şi nişte bomboane. Dementă. Pardon, demente.
Până mâine, vă rog să fiţi cuminţi. No, ca iar n-am dat „space”: cu minţi!
Sănătate multă!

Sunt neagră (şi) în cerul gurii

Cărbunele ăsta de desen, o fi el estetic acolo, pe hârtie, unde îi este locul, nicidecum pe nas, în urechi sau pe bocanci, unde îl aplic eu cu mult simţ artistic. Dacă ar fi doar pictură, aş face cu plăcere, fără să obosesc, fără să mă plictisesc, oricâte s-ar impune. Dar aici, la desen, mi se pare o muncă de chinez bătrân. Trebuie să faci haşuri, pe care le ştergi, şi iarăşi haşurezi, şi iar dai cu cârpa, şi mai tragi o „zeamă” cu podul palmei. Şi tot aşa, preţ de câteva ore, până iese ceva, drăguţ, dar total insuficient pentru profesor. Îmi voi mai plictisi paginile jurnalului o vreme cu aceste desene în cărbune, pentru că trebuie făcute vreo 20 de bucăţi până în ianuarie. Am să cer spor de toxicitate, spor de ruşine (Cum de ce? Ia încercaţi voi să mergeţi pe stradă ca şi cum aţi fi proaspăt ieşiţi din horn) şi, e clar, spor de ore suplimentare. Că m-or exmatricula ăştia din facultă pentru exces de zel. Că cine puii mei a mai văzut student care merge la toate orele şi, mai mult, stă şi peste program :p Da’ ies eu din recuperări anu’ acesta şi mă voi relaxa la anu’. Şi la anu’ iarăşi intru în recuperări şi, tot aşa, până la final. Dar nu-mi fac griji, ca, dacă a trecut o săptămână, e ca şi gata un an de studii. Că tăiem week-end-uri, tăiem sărbători, tăiem vacanţe… şi vedem noi ce mai tăiem.
Aşa că, dragii mei, cu optimism, înainte.
Respecte!

Mâine, în sfârşit, somn de voie

De câţiva ani, m-am obişnuit să mă culc la ore foarte mici. Îmi este foarte greu să intru într-un ritm de oameni normali. Am încercat să mă culc mai devreme, dar nu se lipeşte neam somnul de mine. Aseară, în sfârşit am reuşit să adorm pe la miezul nopţii, dar mi-a fost imposibil să mă hotărăsc ce să fac de la ora 3.30 (când m-am trezit proaspătă ca o brânduşă după ploaie) până la ora 7.00. Am pornit televizorul, dar am auzit proteste îmblănite, de undeva de la celălalt capăt al patului. Am strecurat printre dinţi nişte scuze în direcţia căţelului meu şi am oprit teveul. Sper să-mi reglez sistemul, dacă nu vreau să dorm pe preş sezonul acesta :p V-am promis să vă arăt prima mea creaţie în cărbune. Să fiu sinceră, mi-a fost ruşine. De trei zile mă chinui să prind şpilul la chestia asta. Astăzi, în sfârşit, la a treia lucrare, parcă-parcă a ieşit ceva. Aseară, profesorul – importat din Cluj – ne-a făcut o demonstraţie de desen, demonstraţie la care nu cred c-am respirat, cu totul, mai mult de 20 cmc de aer. Până la urmă, Hamlet n-a fost cine ştie ce mare sculă. Că tot aşa mă întrebam şi eu, noaptea trecută, dacă are sau nu vreun rost să îmi mai bat capul cu şcoala. Că, între a fi sau a nu fi artist, este un drum atât de lung de parcurs, încât, firesc, a derivat altă întrebare: a avea sau a nu avea sens să faci ceva pentru care unii muncesc o sută de ani lumină. Talentul, spun unii, vine odată cu noi pe lumea asta. Greşit, spun eu. Talentul, fără muncă şi fără baze serioase, face cam cât un trandafir de plastic. De unde, presupun, vine şi vorba: cu cât învăţ mai mult, cu atâta îmi dau seama că nu ştiu (mai) nimic.
Până data viitoare, să aveţi un sfârşit de săptămână absolut minunat.
Şi, mai ales, să dormiţi bine! : )

A mai trecut, uşor, o zi grea

Am petrecut şi azi, nici mai mult nici mai puţin decât 10 ore, în atelier. Din care, 9 ore, sigur în picioare. Asta îmi face bine, pentru că, mi-am dorit, întotdeauna, să fi avut gambele mai groase. Uite că am găsit soluţia : p Frec de două zile nişte cartoane cu cărbune. Astăzi, de-abia, cu chiu cu vai, mi-a ieşit un desen. Vi-l arăt mâine. Astăzi voi posta o pictură făcută ieri. Dacă vi se va părea că nu-i… spectaculoasă, înseamnă că nu vi se pare : )) Este pentru cursul de teoria culorii, unde a trebuit să folosim doar griul neutru. Parcă aşa-i zice. Asta este o temă pentru care trebuie să consumi cinci tuburi de două culori complementare, pentru a obţine acest gri. Iar după ce l-ai obţinut, constaţi că n-ai ce face cu restul de cantitate echivalentă cu 4,5 tuburi. Mâine am „Bazele desenului”, materie pentru care am chinuit acel desen în cărbune. Ca să fiu la zi, nu mai am de făcut decât încă…. 10. Aşa că, dragii mei, vă las, că mi-am adus să lucrez acasă.
Pe mâine. Respecte!