Peisaj citadin II

      De câte ori avem de făcut o lucrare, de atâtea ori o dau în bară. Aud, mai mereu, aceeaşi replică: „Da, e frumos, e minunat, da nu-i la temă”. În cazul de faţă, trebuie să facem un peisaj citadin în două complementare, de la închis la deschis. Sau de la deschis la foarte deschis, cu accente de complementară. Nu ştiu cum se face, că de fiecare dată îmi alunecă pensula şi pe alte culori de pe paletă. Şi-mi place cum iese. Şi-s mândră de mine cum nici nu gândiţi. Dar, cum spuneam, vine un domn profesor şi-mi retează elanul. Zice: „Mi se pare mie, sau acolo văd o tentă de roşu?” Eu mă înmoi toată. Mă uit cu atenţie, aplecându-mă cu vădit interes spre acea pată de culoare, ca şi cum: „Ni, mă, asta când a apărut acolo?” Încerc să scuz prezenţa roşului. Profesorul nici măcar nu încearcă să mă asculte. Eu, în schimb, am încercat să rămân doar cu cele două culori alese. Vă arăt acum ce a ieşit că, dacă mai pun pensula pe lucrare, s-ar putea să nu mai am ce să expun.
Cu drag!

(pictura in ulei, pe carton grunduit, 100x70 cm)






Al treilea, că-i mai drept

Am avut de făcut un peisaj citadin pentru examen. Ceva văzut într-o perspectivă proprie. Am pictat Turnul lui Ştefan, nu de alta, dar a fost singurul care mi-a sărit în ochi, fiind cel mai înalt din zona unde locuiesc eu. De ce trebuia să-mi sară în ochi? Pentru că-i aveam mijiţi. Aşa păţesc mereu după ce beau un păhărel. Că mă strânge lumina. Să v-o spun pe-aia dreapta, am fost sigură că-s două turnuri. Unul dintre ele stătea cât de cât drept. Celălalt, uite-aşa se clătina… Am reuşit să pictez turnul din mijloc. Înseamnă că erau trei?! Uite, de-asta mi-am propus să nu mai beau. Că a doua zi, trebuie să merg să constat dacă am doi taţi, doi căţei sau două uliţe. Bine că n-am soacră. Zău că n-aş fi verificat a doua zi dacă-s două. Mi-ar fi fost frică.
Rămâne stabilit, da? Nu mai pun alcool în gură. Valabil după Anul Nou.
Cu drag, vă îmbrăţişez, pe toţi!

(pictura în tempera cu ou, pe carton maruflat cu pânză, 35x50 cm)

La mulţi ani, România

Daca-mi place că sunt româncă? Absolut că da! Îmi place mirosul de fân proaspăt cosit. Auziţi ce prostii spun? Dacă-i aşa proaspăt, nu-i fân, e iarbă. Oricum, îmi place. Mă înnebunesc de drag că trăiesc în România, pentru că aici cresc capre. Şi nu vorbesc de capra neagră, ci de cea a vecinului. Acea capră care, în mintea românului, e întotdeauna gata de crăpat. Îmi place în România, pentru că, aici, oamenii sunt religioşi. Cum n-ar fi, dacă merg la biserică şi se roagă pentru capra vecinului? Să craaape! Îmi mai place în România şi pentru că cetăţenii sunt prietenoşi şi plini de omenie. Dacă te văd căzut în stradă, nu te ridică, să nu te deranjeze. Că, nu-i aşa, poate tocmai gândeşti ceva important pentru ţară. O, da, era să uit. Îmi iubesc ţărişoara atât de tare, încât refuz să merg în alte ţări. Ca să nu-mi treacă.
Acum, vorbind la modul cel mai serios, eu chiar sunt mândră că sunt româncă. Drept pentru care, că tot e prima zi de iarnă, am pictat, ceva mic, din suflet, pentru voi, dragii mei compatrioţi.
La mulţi ani, România!

Albă ca Zăpada de România

M-am întrebat, de multe ori, de ce Albă ca Zăpada nu este româncă. Acum, că-s ceva mai mare, cred că am prins ideea. Dacă Albă ca Zăpada locuia la Mediaş? S-ar fi numit Gri ca Zăpada. Dacă locuia în Baia Mare, s-ar fi numit Roşie ca Zăpada. Dacă locuia prin Harghita, mai pe la munte, putea fi Albă ca Zăpada, dar ce ne făceam cu piticii? Cum i-ar fi explicat ei, ungureşte, prinţului, cu ce s-a înecat sărăcuţa? Că, nu-i aşa, se presupune că Albă ca Zăpada era româncă. Sau, bine, putea fi şi unguroaică, dar măcar prinţul trebuia să fie românaş, nu? Asta, ca să nu ajungem de unde am plecat, adică la o poveste de import. Rămânea biata fată cu măru-n gât. Şi, pentru că a venit vorba despre măr, uite că şi aici ar fi fost o problemă. Pe cine mai dădea autorul vina pentru fructul otrăvit? Pe spanioli, pe turci, pe olandezi? Nu, că ăştia din urmă ne-au otrăvit… lalelele. Ok, fie, mărul era din livada proprie. Neaoş românesc. Dar de unde prinţ? Din Anglia, fireşte. Că doar nu a investit degeaba în sătucul ăla. Mai rămâne o singură întrebare: să înveţe Charles româneşte, sau piticii englezeşte? Deşi, povestea fiind deja cunoscută, nu-i nici prinţul acela tâmpit şi va ştii cu ce s-a înecat fătuca noastră, fără să mai angajeze acei şapte pitici. Că până-i învaţă limbi străine, până acceptă Albă ca Zăpada să muşte din măr, scoate din buzunar prea mulţi… pitici. Mărul îl dau eu. Aşa, de dragul poveştii. Că poate nu apare prinţul în timp util şi rămân eu cu piticii. Care pitici? Nu mai contează, atâta timp cât sunt şepte.

Toamna

E frig, e tare frig. Şi e ceaţă. Mi-s umezi şi… ochelarii. Cred că vremea asta mohorâtă m-a inspirat. De fapt, am rămas, de la toamna asta, doar cu ce se vede: câteva mere ionatane şi sticle goale (în care mustul trebuia să se transforme în vin, da’ cine are atâta răbdare?). Să v-o zic pe aia dreaptă, am făcut loc pentru palincă. Şi, ca să fie gata până vine iarna, următoarea lucrare va fi cu prune. Nu de alta, dar mi-a rămas atât de mult mov… Ca să nu aveţi prea multe aşteptări, până trece postul, vă ţin cu mere şi prune uscate.
Să ne vedem sănătoşi! Şi cu drag.

(ulei pe pânză, 80x80 cm)