Numele ei este Femeie

Nu mă omor după reproduceri dar, când am văzut fotografia asta, am vrut musai s-o transpun pe pânză. Normal, am cerut acordul persoanei din imagine care, la rândul ei, a cerut acordul fotografului care a realizat-o. Asta se întâmpla cu multe luni de zile în urmă. De atunci, aproape că n-a trecut zi în care să nu pun pensula pe ea. A trecut prin atâtea faze – toate nemulţumitoare în ce mă priveşte – că puteam face cel puţin o duzină de picturi în timpul acesta. A trecut prin „perioada” gri, mov, violet, verzui, roşu, din nou mov, negru şi sepia. Am rămas la sepia – de fapt, nici nu ştiu dacă nu-i cumva, mai degrabă, roşu englez. Vă întrebaţi, probabil, de ce dau atâtea detalii. Simplu: pentru ca persoana pictată să fie absolut convinsă că am vrut să dau ce-i mai bun din mine şi, mai ales, că am pictat-o cu mult drag. Sper din suflet că îi place.

Tufănele, crizanteme sau ochiul boului?

Recunoaşteţi, e un pas mare pentru mine. De data asta, am trei variante la flori. Reale. Dacă vă uitaţi cu atenţie, avem şi petale. Doar că frunzele nu mi-au mai încăput între flori şi le-am pus pe unde… nici n-aţi crede ca se pot pune nişte frunze. Deci, să facem un scurt rezumat: flori care există, există. Frunze, fără doar şi poate, există. Codinţe, există. Culoare…. Toată câtă am avut-o pe paletă – doar nu credeaţi că, pe criza asta, fac risipă… Sincer, m-a bătut gândul să pun fluturi în loc de frunze. Dar, deşi credeam că-i la mintea copiilor să desenezi fluturi, ei bine, mie n-au vrut să-mi pozeze nici mituiţi cu frunze de varză. Nu-i nimic, la noapte exersez şi nici nu vă dezmeticiţi bine din ploaia mea de frunze, că hop, vin cu fluturii.

Până apar cu micile zburătoare, eu zic să vă bucuraţi de ce-am postat acum. Că-i mai sigur.

Cu mult drag!

Vine ploaia, bine-mi pare…

… floarea o să-mi crească mare. Da, fac flori într-o duşmănie. Ştiu că nu este punctul meu tare (asta admiţând că ar exista vreunul), dar tot sper că, într-o bună zi, cineva îmi va spune că flori ca ale mele, nici că „se mai” există. De fapt, ideea este că, periodic, admir picturile altora, pe net. Şi mă apucă tristeţea (după faza cu încântarea) când văd cum redau dumnealor petala catifelată şi stropul de rouă pe petala catifelată, toate sub un norişor pufos şi, de ce nu, catifelat. După ce îmi trece starea de admiraţie, îmi şoptesc în barbă: hm, trebuie să-mi iasă şi mie. Drept pentru care, mă ţin de pensulă şi, cu o gingăşie greu de privit, mă apuc să pictez suav şi fluid şi… no, înţelegeţi voi. Dar, după câteva mişcări de-astea netede şi feminine, îmi patinează (mintea sau mâna?) şi aşa, ca într-un puseu de draci amestecaţi cu visare, iese, până la urmă, ceea ce vedeţi. Şi, normal, va trebui să gândiţi puţin la florile astea, pentru că, nu-i aşa, ar avea şi ele nevoie de un nume : )
Cu mult drag, până data viitoare.

Armaghedon I

          Da, şi din punctul meu de vedere, arată ca după… potop. De ce „I”? Pentru că, fără doar şi poate, voi mai picta aşa ceva. Adică ceva la fel de greu de definit. Dar, ca să nu credeţi că-s „hăpt aşe” bolundă să-mi fac antireclamă, trebuie musai să vă spun cât de bine arată înrămat. Arată chiar vesel, mai ales pentru cei care aşteaptă pasărea Phoenix. Pentru că, nu-i aşa, fiecare cenuşă, cu pasărea ei. Am fost azi la Muzeul de Artă din oraşul nostru. I-au adus – spre vizionare, fireşte – pe Theodor Pallady, Nicolae Toniţa, Sandor Ziffer şi încă mulţi alţii. Superb şi absolut demoralizant. După ce ai văzut aşa ceva, e greu să mai pui mâna pe pensulă. Dar, ce plăcut e să visezi, nu-i aşa? Că de ce să nu sper că, într-o bună zi, cineva să spună, la fel ca mine, azi: „Am fost la muzeu şi-am văzut o lucrare de Măndicescu…” Pentru asta, oare, va trebui întâi să mor? Că dacă da, atunci mai bine mă fac eu, aici, că pictez şi voi vă faceţi, tot aici, că vă place : )

Vă îmbrăţişez, cu drag, pe toţi!

Natură moartă

I-am zis şi eu aşa, să sune a… pictură, da’ tare sună ciudat. Dacă vine cineva la mine şi-i dau mere, cum spun? Ia de mănâncă nişte mere moarte? Sau, să fiu mai blândă: serveşte fără teamă, că merele astea nu-s moarte, sunt doar în comă? Oare să le spun că o parte dintre ele sunt ucise de mâna mea, sau să le spun că s-au sinucis aruncându-se singure din pom? Până la urmă, vă las pe voi să decideţi dacă natura asta e moartă, vie, sau mai mult moartă decât vie. Dacă vi s-a aplecat de la atâtea mere, luaţi cu lămâie.

Vă îmbrăţişez cu mult drag!