Greu, tare greu

Trebuie să vă spun, din capul locului, pentru cei care, cred, n-au înţeles umorul meu aproape englezesc, că am toată admiraţia pentru profesorii noştri. Şi, dacă trăiam cu impresia că n-am nevoie de învăţăturile lor, stăteam pe c… meu acasă. Ce-am scris ieri, rămâne foarte valabil, şi anume că simt cât de departe sunt de adevăr, de când sunt înconjurată de persoane motivate din domeniul artelor. Iar asta, creşte direct proporţional cu valoarea profesorului. Deci, cu cât este acesta mai bun, cu atât sunt eu mai… mai varză cu moralul. Şi, cum toţi dascălii mei sunt aleşi pe sprânceană, varza mea are frunze din ce în ce mai multe şi mai greu de digerat. Până la urmă, cine nu poate ţine pasul sau îl loveşte conştiinţa lucrului făcut degeaba, renunţă, nu? Că da, sunt mulţi care termină o facultate, dar nema vocaţie. Şi, dacă nu este vocaţie, nu este nici motivaţie. Mama, ce înţeleaptă m-am găsit al ora asta. Dar, dacă vă spun că stau în picioare de câteva ore să termin o temă pentru examen, poate îmi veţi acorda un strop de înţelegere. Pentru prima dată am lucrat cu pasteluri. Eu ştiam că pastelul este o culoare palidă, sau ceva de genul acesta. Sau, un fel de poezie. Sau… nu mai ştiu, orice dar nu creioane pufoase-uleioase de diverse culori. Mie îmi place ce-a ieşit, îmi plac şi ale colegilor. Poate, când voi avea timp, voi încerca nişte – portrete, fireşte – în pastel. Că-mi place. Spre deosebire de peniţă şi de acuarelă, asta-mi place. Merge ca şi uns. Uns pe gaia, ca mai-mai că mi-a dat sângele în deşte de atâta frecat. E şi mare – 1x0,7 m. Aşa că, măcar pentru efortul depus şi parcă tot merit un zgomot de fond încurajator.
Până la următoarea revedere,
Respecte!