Casă de piatră!

Un bun prieten de-al meu are o prietenă. Prietena are un prieten, care, din câte am înţeles, va decădea din drepturi, devenindu-i, aţi ghicit, soţ. Prietenul meu s-a gândit că, poate, viitorului soţ al prietenei lui îi va pica tare bine să-şi alinte privirea cu portretul miresei – încă - prietena lui. Nu s-a gândit prietenul meu că, dacă-i era lui – adică prietenului ei, prieten, nu ar fi făcut asta. De ce? Simplu: când primeşti cadou de nuntă un fier de călcat, sigur va fi însoţit de alte 5 fiare de călcat. Dacă primeşte cadou un cuptor cu microunde, sigur va fi al şaptelea. Şi tot aşa, multiplu de 3 până la 10 (în cel mai fericit caz). Deci, prietenul prietenei prietenului meu, putea vinde surplusul de daruri similar-identice. Aşa însă, rămâne o viaţă cu portretul. Că cine îl mai cumpără, în caz că nu le place? Nimeni. De ce? Pentru simplu motiv că, prietena prietenului meu va deveni soţia prietenului ei şi, na, dacă-i măritată, măritată rămâne. Şi, ca să termin în aceeaşi manieră, răspicat spun şi cu mâna pe inimă: Casă de piatră, prieteni dragi. Că, nu-i aşa, prietenii prietenilor mei, sunt şi prietenii mei.
Respecte!



Maria-Orange

Nu, nepoata mea, Maria, nu are părul portocaliu. Am luat, din greşeală, tubul de portocaliu, în loc de maro şi, după de am dat o pensulă, am constatat că-mi place. O să mă întrebaţi, firesc, dacă n-am văzut în ce-mi bag pensula. Sincer – da să nu mai spuneţi la nimeni – nu văd prea bine. Glumeam, azi, cu îngerul meu despre asta şi i-am spus că, dacă Beethoven a putut compune surd fiind, eu de ce n-aş picta oarbă… Aviz amatorilor de portret, că va trebui să vă mângâi din 5 în 5 minute : )
Sa revenim la nepoţica mea. A fost ziua ei de naştere şi, fireşte, ca de obicei, m-am „scos” făcându-i portretul. Ştiţi de ce mi-e atât de dragă? Pentru că mă regăsesc pe mine, copil fiind. Îmi este teamă, deci, s-o şi pup, pentru că, semănându-mi atât de mult, sunt aproape sigură că se va şterge pe faţă. Eu fac gestul acesta, chiar şi acum, aproape fără să-mi dau seama : p
Ca de obicei, sunt tristă când văd diferenţa dintre tablouri şi poze, dar „mă risc” de fiecare dată, gândindu-mă că voi ştiţi că-s mult, da mult mai frumoase „real” . Dar veţi vedea că nu mint, pentru că-l voi ruga pe fratele meu să-i facă o poză adevărată şi, sunt convinsă că veţi vedea diferenţa.
Încă o dată, La mulţi ani, Maria!
Cu drag, tuşica Mihaela.

Gata sesiunea!!!

Am mai lăsat, pe altarul artei, câteva kilograme din câte aveam – asta aşa, ca să fiu STAS, adică să cântăresc exact cât un sac de ciment (cu ambalaj cu tot). Eu, dragii mei, am luat foarte în serios şcoala asta, însă, din nefericire, am uitat că, aici, notele mai depind de un factor – gustul. Care, fireşte, nu se discută. Dar, una peste alta, e bine, adică am terminat sesiunea cu satisfacţia câtorva amărâte de zecimale după media 9.
Am vacanţă două săptămâni, aşa că voi încerca să recuperez şi să pictez, atât cât m-or ţine… vopselele : ) Deocamdată, postez lucrarea de la examenul de „culoare”.
Pe mâine, cu sănătate.
Respecte!