Astăzi este o zi specială. N-am fost niciodată ceea ce se numeşte o cloşcă pentru puiul ei. Cum încerca să se strecoare sub fustele mele, cum mă îmbrăcam cu minijupă, aşa, să-i tai orice şansă de confort matern. Cum simţeam că mărunţeşte paşii, cum renunţam la tocuri şi-mi puneam adidaşi, să-l învăţ cu… ritmul. Cum îmi spunea că îi e foame, cum aruncam o privire plină de înţelesuri spre aragaz şi mă aşezam la masă, privind lung în fundul farfuriei. Cam aşa mi-am crescut eu copilul. Asta, dacă nu se trezesc amintirile în el şi-mi va spune că, de fapt, el m-a crescut pe mine. Se poate. Îmi amintesc de primul nostru calculator. De fapt, nu chiar calculator. Că mi-a spus copilul: „Mai mamă, toţi colegii mei au PC în dotare, numai eu nu”. Şi azi aşa, mâine la fel, până am făcut consiliu de familie – adică eu cu el – şi am decis: luăm, deocamdată, un monitor şi, când mai strângem nişte bani, cumpărăm şi hardul. Zis şi făcut. L-am ţinut noi preţ de câteva zile sub masă şi într-o după amiază, pentru că mai puţin până la salariu, adică vreo 25 de zile, ne-am hotărât, tot prin hotărâre de consiliu, să-l vindem. Şi l-am vândut. Doar că, a doua zi, ne-a bătut poliţia la uşă. „Doamnă, aţi cumpărat ceva de ocazie în ultima lună?” Le spun că da. Zice organul: „Îmi pare rău, dar este marfă furată şi se confiscă”. Ne-am aruncat unul altuia o privire satisfăcută – adică eu şi fiul meu – şi le-am zis că tocmai ce l-am vândut, din lipsă de „finanţuri”. La care organul zice să semnez un proces verbal, cum că nu m-a informat hoţul că-i marfă luată pe sub… mână. Şi zice: „Deci, sunteţi familia O..., da?”. Zic nu, asta scrie pe uşă, dar noi stăm în chirie. Aha, zice omu proaspăt lămurit. După care, continuă: „Înseamnă că sunteţi doamna A...„. Zic: „Nuuu, că tocmai ce-am divorţat. Sunt doamna M…”. Iar capătă omu’ o faţă luminată. Se apucă de scris. Ridică fruntea – care oricum era cam coborâtă spre ochi – şi zice: Şi copilul este M… si mai cum? Zic: „Nuuu, copilul este U…, după răposatul”. Omul cedează, ne pune să semnăm şi zice: „Mda”. Se întoarce pe călcâie (a încercat prima dată pe călcâi, da era să plece cu preşul), salută sec şi dus a fost. Iar eu cu fiul meu, am sărbătorit, de fericire că am vândut monitorul şi n-am rămas în pagubă. Şi uite aşa, cu bune şi cu rele, au trecut vreo 29 de ani de când l-am pus în faţa faptului împlinit. La mulţi ani, fiule şi să ai parte de ce-i mai bun pe lume (e de la sine înţeles că şi eu intru în grupa asta). Şi, ca să nu zici că de ziua ta vin cu mâna goală, uite, îţi dedic nişte flori, cu dragoste.
Semnează,
Mutzik
vineri, 29 octombrie 2010
joi, 28 octombrie 2010
TOAMNA
„Lung îşi flutură spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste şolduri triumfale
Haina iluzorie.” (G.Topârceanu)
După aşa un moto, ar trebui să nu mai spun nimic. Dar eu, în mica mea lume, îmi permit să mai adaug câteva cuvinte, doar aşa, pentru a înălţa şi mai mult minunatele versuri ale dragului meu Topârceanu. De parcă asta ar fi posibil : ) Aici, în zona Maramureşului, toamna are, aşa, o culoare aparte. Un farmec greu de redat în cuvinte. Este o poezie cromatică. Este o simfonie a culorilor. Ca să mă credeţi, ar trebui să postez o poză cu toamna de aici. Dar nu pot face asta, pentru că ar păli de tot pictura mea. Şi ce interes aş avea să-mi fac eu, mie, una ca asta? : ) Aşa că, rămâne să mă credeţi, pe cuvânt, că toamna băimăreană este mirifică. Dacă vi se va părea că ceva-ceva din grandoarea toamnei transpare şi în pictura mea, atunci aştept iarna şi primăvara şi toamna. Poate celelalte trei anotimpuri vor fi mai blânde sub penelul meu.
Să aveţi o toamnă lungă.
Respecte!
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste şolduri triumfale
Haina iluzorie.” (G.Topârceanu)
După aşa un moto, ar trebui să nu mai spun nimic. Dar eu, în mica mea lume, îmi permit să mai adaug câteva cuvinte, doar aşa, pentru a înălţa şi mai mult minunatele versuri ale dragului meu Topârceanu. De parcă asta ar fi posibil : ) Aici, în zona Maramureşului, toamna are, aşa, o culoare aparte. Un farmec greu de redat în cuvinte. Este o poezie cromatică. Este o simfonie a culorilor. Ca să mă credeţi, ar trebui să postez o poză cu toamna de aici. Dar nu pot face asta, pentru că ar păli de tot pictura mea. Şi ce interes aş avea să-mi fac eu, mie, una ca asta? : ) Aşa că, rămâne să mă credeţi, pe cuvânt, că toamna băimăreană este mirifică. Dacă vi se va părea că ceva-ceva din grandoarea toamnei transpare şi în pictura mea, atunci aştept iarna şi primăvara şi toamna. Poate celelalte trei anotimpuri vor fi mai blânde sub penelul meu.
Să aveţi o toamnă lungă.
Respecte!
miercuri, 27 octombrie 2010
FLORI DE GHEAŢĂ
După o pauză destul de lungă, m-am hotărât să mă (re)apuc de treabă. De data asta, m-a inspirat tubul cel mai mare de vopsea din dotare, şi anume cel cu alb. Ei bine, trebuie să ştiţi că iniţial, mă gândeam să iasă oarecum altceva, dar în faza asta m-am oprit şi am zis: Îmi place! Iar eu când hotărăsc că-i gata, apoi e chiar gata. Poate să mă roage şi mama, că eu nu mai trag nici măcar o liniuţă. Azi am mai băgat o geană pe net, la secţiunea flori. Ca de fiecare dată, am oftat adânc şi mi-am zis în sinea mea: eu aşa n-am să pot picta niciodată! Dar, ca de obicei, cineva îmi şopteşte: „Nu te lăsa, fată! Hai că şi ale tale arată a flori. Cine zice că nu-i aşa, înseamnă că n-a mirosit niciodată o floare cu sufletul”. Ei bine, sunt sigură că nici voi n-aţi rezista la asemenea îndemnuri. Aşa că, dacă aflaţi cam ce flori pot fi astea pictate de mine, nu ezitaţi să mă contactaţi. Până voi fi un om informat, eu le-am spus, simplu, flori de gheaţă.
În speranţa că veţi fi întotdeauna calzi la suflet, să ne reîntâlnim sănătoşi.
Respecte!
Notă: A se păstra departe de sursă directă de căldură : )
În speranţa că veţi fi întotdeauna calzi la suflet, să ne reîntâlnim sănătoşi.
Respecte!
Notă: A se păstra departe de sursă directă de căldură : )
marți, 26 octombrie 2010
MULŢUMESC
Am făcut-o şi pe asta! Sincer, nu prea ştiu cum a fost şi ce s-a întâmplat acolo. Aşa emoţii am avut, că n-am văzut nici pe unde calc. Ştiu însă că m-am simţit copleşită de prezenţa voastră. Nu mă aşteptam la o asemenea participare afectivă. Când am văzut filmuleţul de deschidere a vernisajului, tot ce-am putut spune a fost: Doamne, da îngrămădită pot fi. Adevărul este că n-am crezut nici o clipă că mi se va cere să spun câteva cuvinte. Dacă era după mintea mea, aduceam tablourile şi mergeam, până se termina cu toate cele, în oraş, la o bere. Vă mulţumesc tuturor. Prietenei mele, Dana Boldor, pentru primele vopsele şi pensule. Le mulţumesc lui Septimiu Crivei şi Pusicăi, pentru toată străduinţa pe care şi-au dat-o, să pot avea eu acest moment fericit. Mulţumesc celor care au dorit să aibă un tablou de-al meu. Mulţumesc celor care, deşi nu şi-au dorit portretul, mi-au spus că sunt încântaţi de modul în care i-am pictat. Mulţumesc şi celor care au avut fineţea să nu-mi spună nimic – înţelegând prin asta că nu le-a plăcut cum i-am „scos” din penel. Mulţumesc tuturor cluburilor pentru cadourile primite. Sper să rămână între noi, dar nici când am fost mireasă (încercaţi să înmulţiţi cu trei), n-am primit atâtea flori. Mulţumesc din suflet patronilor Hotelului Ary, din Cluj Napoca (str. Magaziei, la 5 minute de Gară) precum şi personalului acestui hotel, pentru îngăduinţă şi profesionalism.
Trebuie să spun că, doar timpul scurt până la vernisaj, m-a împiedicat să-mi pictez toţi colegii de scrabble, dar că, fără excepţie, îi voi face pe toţi… nemuritori. Că vor sau că nu vor. Dorinţa mea este ca, odată, peste ani, să vă întâlniţi cu toţii, fiecare cu „perechea” lui pictată şi să beţi, întru dragă aducere aminte, un pahar cu… ce doriţi voi.
Încă o dată vă mulţumesc, tuturor, din suflet.
Respecte!
Trebuie să spun că, doar timpul scurt până la vernisaj, m-a împiedicat să-mi pictez toţi colegii de scrabble, dar că, fără excepţie, îi voi face pe toţi… nemuritori. Că vor sau că nu vor. Dorinţa mea este ca, odată, peste ani, să vă întâlniţi cu toţii, fiecare cu „perechea” lui pictată şi să beţi, întru dragă aducere aminte, un pahar cu… ce doriţi voi.
Încă o dată vă mulţumesc, tuturor, din suflet.
Respecte!
miercuri, 20 octombrie 2010
Nepreţuitul
Şi pentru că au trecut ani de când mi-am onorat fratele doar cu câteva cuvinte de ani lungi şi sănătate, şi pentru că s-o fi săturat omu’ de tricouri primite cadou de ziua lui, de la mine şi purtate tot… de mine, uite c-a venit şi momentul răsfăţului. Că deh, are soră artistă : ) Fratele meu, Virgil Măndicescu – alias Vivi – este, de departe, cel mai minunat frate din lumea asta. Dar să ştiţi că, şi de aproape, este la fel de extraordinar (sic). Orice altceva aş scrie aici, ar fi prea sărac pentru a vă explica de ce îl iubesc atât de mult.
La mulţi ani, frate, cu sănătate şi noroc!
Şi, să revin la primul meu slogan:
Trăieşte fiecare zi, ca şi cum ar fi ultima!
La mulţi ani, frate, cu sănătate şi noroc!
Şi, să revin la primul meu slogan:
Trăieşte fiecare zi, ca şi cum ar fi ultima!
luni, 18 octombrie 2010
Vă invit cu drag la vernisaj – sâmbătă, 23 octombrie, ora 19, Hotel Ary, Cluj Napoca
Doamne, cât de pretenţios îmi pare că sună acest cuvânt, vernisaj. Mă simt ca şi cum aş purta haine de împrumut. Am aşa, nu ştiu cum să vă spun, sentimentul că, un pictor adevărat mi-ar fi spus:
- Auzi, tu fată, vezi că eu am puţină treabă. Ia de-aici două pensule, nişte vopsele, pânzele astea şi vezi ce poţi face, să nu-mi simtă nimeni lipsa. Şi, mai ales, încearcă să nu bage nimeni de seamă că-s făcute de-un amator.
No, amu, ce puteam face? N-am avut suflet să-l refuz. Dar mă gândesc cu teamă la acest vernisaj. Dacă vine pictorul şi-mi va spune ca a făcut o alegere proastă? Dar dacă o să-i placă, totuşi, ce-am pictat şi se va supăra că le-am semnat eu? Doamne, ingrată situaţie.
Să trecem peste trăirile mele şi să revenim la ale noastre. Pot spune că va fi un vernisaj cu „uşile închise”? Sigur că pot. Pentru că voi, dragii mei colegi de scrabble, veţi fi singurii care veţi veni. Pfoai, acuma-mi dau seama că, dacă le semna pictorul – deh, are un nume, nu? – venea lume muuultă. Na, dacă nu m-am gândit, nu m-am gândit. Toate se plătesc în lumea asta, nu? : ) Până la urmă, ştiţi ce? Îi plătesc pictorului materialele, îmi voi asuma toate tablourile, împreună cu criticile voastre, şi voi fi mândră de mine - aşa cum de mult nu mi s-a mai întâmplat. Ataşez şi imaginea unui tablou proaspăt înrămat, ca să vedeţi cam ce-o să… vedeţi : )
De fapt, ce vroiam eu să vă spun?! Da. Vă invit, pe toţi, cu mult drag la vernisaj.
Respecte!
- Auzi, tu fată, vezi că eu am puţină treabă. Ia de-aici două pensule, nişte vopsele, pânzele astea şi vezi ce poţi face, să nu-mi simtă nimeni lipsa. Şi, mai ales, încearcă să nu bage nimeni de seamă că-s făcute de-un amator.
No, amu, ce puteam face? N-am avut suflet să-l refuz. Dar mă gândesc cu teamă la acest vernisaj. Dacă vine pictorul şi-mi va spune ca a făcut o alegere proastă? Dar dacă o să-i placă, totuşi, ce-am pictat şi se va supăra că le-am semnat eu? Doamne, ingrată situaţie.
Să trecem peste trăirile mele şi să revenim la ale noastre. Pot spune că va fi un vernisaj cu „uşile închise”? Sigur că pot. Pentru că voi, dragii mei colegi de scrabble, veţi fi singurii care veţi veni. Pfoai, acuma-mi dau seama că, dacă le semna pictorul – deh, are un nume, nu? – venea lume muuultă. Na, dacă nu m-am gândit, nu m-am gândit. Toate se plătesc în lumea asta, nu? : ) Până la urmă, ştiţi ce? Îi plătesc pictorului materialele, îmi voi asuma toate tablourile, împreună cu criticile voastre, şi voi fi mândră de mine - aşa cum de mult nu mi s-a mai întâmplat. Ataşez şi imaginea unui tablou proaspăt înrămat, ca să vedeţi cam ce-o să… vedeţi : )
De fapt, ce vroiam eu să vă spun?! Da. Vă invit, pe toţi, cu mult drag la vernisaj.
Respecte!
duminică, 17 octombrie 2010
Galeria jucătorilor de scrabble – Alexandru Gheorghiu (littlebig)
Pe doctorul Alex Gheorghiu, parcă special l-a făcut Dumnezeu înalt – şi când spun înalt, e chiar înalt – ca să se aplece spre pacient. Adică, are littlebig, aşa, o aplecare spre inimile suferinde. Acum să nu vă apucaţi să-i împuiaţi omului capul cu iubiri neîmpărtăşite, inimi sfâşiate de despărţiri şi alte cele. Când spun că are o aplecare spre inimi, asta înseamnă că, da, e cardiolog. Să mă ferească natura (şi) de o boală de inimă, dar, dacă s-ar întâmpla, m-aş lăsa fără să clipesc pe mâna dr. Alex Gheorghiu. Şi ştiţi de ce? Nu doar pentru performanţele lui în domeniu ci, în primul rând, pentru blândeţea cu care ştie să asculte. Şi să mai ştiţi că, de câte ori cunosc o persoană integră şi care dă totul în meseria pe care o practică, devin, dintr-o dată, mândră că sunt româncă.
Respecte!
Respecte!
vineri, 15 octombrie 2010
Galeria jucătorilor de scrabble – Liliana Gall (lgall)
La doamna Liliana, nu găsesc nimic hazliu de scris, şi asta nu pentru că ar fi o ursuză, nicidecum, mai cu seamă că acest zâmbet îl poartă cu ea la fiecare turneu. Nu pot să scriu, pentru singurul motiv că nu o prea cunosc. Şi, de când s-a refugiat în spatele mesei de arbitraj, parcă îmi vine şi mai greu să o abordez : ) Este genul de persoană care nu bârfeşte, nu comentează, nu o auzi când calcă. Sunt sigură că mâine, dacă merg şi-i spun că am jefuit o bancă, nu doar că n-ar mai spune nimănui, dar mi-ar oferi acelaşi zâmbet tradus: draga de tine, greu trebuie să-ţi fi fost… Portretul Lilianei l-aş denumi „Doamna de catifea”. Ochi de catifea, păr de catifea, mers de catifea, zâmbet de catifea. Am eu ce am cu zâmbetul ei : ) Liliana, floare de mălin. Sper să-i placă, pentru că eu am pictat-o cu mare drag!
Respecte!
Respecte!
marți, 12 octombrie 2010
Galeria jucătorilor de scrabble – Alexandru Czaher (erik077)
Aici, dragii mei, e foarte simplu. Doctoru’ este ardelean de-al meu. Calm, cu vorba moale şi o privire atât de caldă, de zici că-i special făcută pentru meseria lui. Nu, nu vă lăsaţi păcăliţi de poza asta. Nu are ochi verzi, ci foarte albaştri. Un albastru cuminte tare. E drept că, de când s-a însurat, au devenit şi mai cuminţi. Mai albaştri, nu : ). Ce ziceam? Că-i molcom şi cuminte?? Pfui, am uitat complet de şoferul Czaher. Este cam ca Jekyll & Hyde. Se petrece o transformare cu doctoru’, de zici că-i altul. Îşi înfige talpa în acceleraţie cu o sete nebună şi toţi ceilalţi din trafic au o strângere puternică de stomac (să nu spun de b..ci) când intră el în depăşiri. Altfel, băiat cu ochi albaştri. Cuminte. Şi drag nouă, tuturor.
Respecte!
Respecte!
luni, 11 octombrie 2010
Galeria jucătorilor de scrabble – Mircea Bojiţă (myky503)
Da, am început să mă obişnuiesc cu unii dintre voi şi da, ştiu că mi se va da peste deşte. Aşa că, uite cum facem: ştiu că nu sunteţi de acord cu mine, dar EU vreau să vă spun că, nenea Bojiţă – cum îl alint eu – este un om de un bun simţ exagerat; că este o persoană pe care n-am văzut-o tristă niciodată; că doctorii, când l-au cotat la inimioară, i-au mai pus una, bonus, – de asta sunt „precisă”. O, şi să nu uit: găteşte Bojiţă mai ceva decât un bucătar cu patalama. Iar dacă unii dintre voi n-au avut norocul să mănânce din bucatele făcute de el, asta nu înseamnă că eu exagerez sau că vorbeşte gura fără mine.
Cu acelaşi respect, până la postarea următoare!
Cu acelaşi respect, până la postarea următoare!
duminică, 10 octombrie 2010
Galeria jucătorilor de scrabble – Cosmin Donciu (cosmindon)
În afară de faptul că don Cosmin este un jucător de scrabble împătimit, trebuie să mai ştiţi ceva. Dacă vreţi să vedeţi frumoasele scrabbleului, întâi căutaţi-l din priviri pe el. Dacă se va întâmpla să nu-l vedeţi pe el, singurul motiv va fi acela că este înconjurat de fete frumoase : ) Cosmin este, aproape sigur, singurul dintre bărbaţi care ştie ce avem noi, femeile, pe suflet. Care este la curent cu tot ce mişcă. Este bărbatul care face ca orice pisică, fie ea şi cea mai curioasă, să pălească de neputinţa ei. Cosmin este, până la urmă, nu atât curios, cât un foarte bun confident. Şi, nu în ultimul rând, un prieten foarte bun. El, în sine, este un om bun. Ştie să râdă. Iar un om care ştie să râdă are, fără nici un dubiu, un suflet bun şi mare.
Respecte!
Respecte!
marți, 5 octombrie 2010
Galeria jucătorilor de scrabble – Andrei Spinei (andreis)
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când cunosc pe cineva, prima dată mă uit la mâini şi la încălţăminte şi pot spune, fără greş, ce fel de persoană este. Eu, personal, simt că plutesc, în momentul în care îmi cumpăr pantofi noi. Sunt capabilă să nu mănânc o lună, să rămân restantă la taxe, să… nu ştiu, să renunţ la multe, doar să-mi pot oferi o pereche nouă de călţuni. Asta e valabil la mine, valabil la multe alte femei, dar uite c-am trăit ziua să văd şi un bărbat care dă preţ pe acest accesoriu. Să vă spun că-i jucător de temut, că, dacă vrei să îi vezi numele la turnee, te uiţi obligatoriu sus, foarte sus, pe liste? Nu, asta deja ştie tot muritorul de rând, jucător de scrabble. Dar că Andrei este un bărbat fericit când îşi cumpără pantofi, nu ştiaţi. Nici că îi poartă cu o mândrie care, fără să ştii, te prinde şi pe tine, nu ştiaţi. Acu, fie vorba între noi, nu trăieşte pe picior mare, aşa că îşi poate cumpăra câte două perechi deodată. Ceea ce şi face: ) În concluzie, îi urez lui Andrei la mai multe cupe şi la mai multe… perechi de pantofi.
Respecte!
P.S. Singurul meu regret este că nu mi-a încăput pe pânză întreg, să-i pictez şi pantofii.
Respecte!
P.S. Singurul meu regret este că nu mi-a încăput pe pânză întreg, să-i pictez şi pantofii.
sâmbătă, 2 octombrie 2010
Prietenia nu se naşte cu dureri – ea este sau nu este
Am auzit, cu multă vreme în urmă, o vorbă ce mi-a plăcut foarte şi care sună cam aşa: Nu se iubesc cei ce se privesc unul pe celălalt, ci cei care se uită, împreună, înainte. Cam aşa devine problema şi într-o prietenie. Ce vreau să spun cu asta? Vreau să-i transmit dragei mele prietene, Pusica (Dana), că-i dau voie să mă… atingă, să i se „ia” din preaplinul optimismului meu şi, cu curaj, să meargă acolo unde sufletul şi spiritul ei îşi vor găsi împlinirea.
Şi, pentru că este ziua ei, îi doresc din suflet viaţă lungă şi frumoasă. În plus, îi dedic aceste modeste flori, să-i bucure aniversarea.
LA MULŢI ANI!
vineri, 1 octombrie 2010
Tristeţea unei veri pierdute
Dragostea mea pentru mare este, în fiecare an, la fel de intensă. Când o văd, de departe încă, simt că nu am aer, simt cum mă cuprinde un val de fericire. Este o senzaţie similară cu cea dată de fiorii primei întâlniri, de fluturii primului sărut… După ce am pictat-o, aşa, din amintiri, am mai stat în faţa şevaletului încă multă vreme. Simţeam că ceva lipseşte, că e prea multă tristeţe acolo, undeva, pe bucăţica de nisip pustie. Am exclus, pe rând, corăbioare, pescăruşi, umbrele, urme de paşi pierduţi… Probabil, într-o zi, se va cere singur acel ceva ce va întregi tabloul.
Dar, pentru că este prima mea încercare de acest gen, de când m-am apucat să pictez, n-am mai avut răbdare şi vi-l arăt şi vouă.
Cu drag.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)