Heloo, mai e cineva pe aici?

Mă simt plină de modestie în seara asta. Deci! Ştiu, v-aţi simţit singuri, fără rândurile mele din fiecare seară. Nu vă mai spun că ştiu cât de goale v-au fost zilele, fără picturile mele minunate. Şi da, ştiu că vă sunt tare-tare dragă şi că v-am lipsit.

Şi, iarăşi, nu vă mai spun cât de tare mi-au lipsit încurajările voastre (acu vorbesc serios).

Dacă se mai întâmplă să fie câte-o gaură în jurnalul meu, nu fiţi supăraţi. Înseamnă că n-am inspiraţie. Dar am rezolvat-o, într-un final. Am prins un canal tv, cu gimnastică. Şi zicea doamna: inspiraţi, expiraţi, inspiraţi… Ei, şi de acolo am luat eu o gură de inspiraţie. După cugetări adânci (1,7-2,0 m), cred că voi rămâne la portrete. Dar, şi aici există un dar – cum altfel? – nu oricine mă inspiră. Ei, şi dacă vine omu’ la mine şi comandă un portret, cum să-i spun că n-are faţă? Cu mine-i simplu. Vreau portret, îmi bag faţa la oglindă, şi după ce primesc mult râvnitul răspuns la oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai tralala din ţară, din câteva peneluri m-am scos cu-n autoportret. Dar – fir-ar el de dar – îmi voi auzi vorbe cum c-aş fi narcisistă. Ori, aşa ceva, exclus. Vă spun din start. Nu îmi place de mine. Dar deloc. Singurul avantaj este acela că mă pot picta şi cu ochii închişi. De fapt, două avantaje. Nu o să-mi reproşez – eu, mie, niciodată - că n-a ieşit cum m-aş fi aşteptat. Concluzia – că trebuie trasă şi asta – este că, dacă solicitaţi artistul din mine să vă aducă nemurirea, să nu îmi plângeţi pe umăr. Nu se admit reclamaţii ulterioare. Ultima mea temă de inspiraţie, am găsit-o în iarbă. Se însorea. Tema se însorea, că mie mi-a fost chiar rece astăzi. În speranţa că: aşa ochi deosebit de minunat de albaştri, aşa câine frumos şi aşa pictoriţă măiastră nu veţi mai întâlni, vă aştept cât de curând, la viitoarele postări.

Pe… vedem noi pe când.

Respecte!

Şi eu sunt o figură!

Si totuşi… ce-i mai frumos pe lumea asta decât florile şi femeile? De ce femei şi nu flori în lucrările mele? Să vă explic. Am pictat flori, am pictat o femeie. Din partea florilor, nici o reacţie. Nici o tresărire. Ei, deja la femeie, s-a schimbat chestiunea. M-am uitat la autoportret – că eu eram femeia – apoi m-am uitat la mine. Se vedea clar că-s încântată de ceea ce a ieşit. Mi s-a umplut sufletul de bine când am văzut ce fericită eram, privind tabloul. Clar, mă voi picta de câte ori vreau să mă simt bine. Am făcut o excepţie, zilele astea, şi am pictat altă femeie. Încă nu ştie ce-a ieşit. Nu s-a văzut prin ochii mei. Mi-ar fi plăcut s-o văd şi pe ea privindu-se. Sau, poate că nu? Poate că ea se vede altfel. Poate alţii o văd altfel. Până la urmă, important este că am pus suflet. Mult suflet, şi sper ca şi modelul să simtă asta.

Aştept în continuare un bărbat… model.

Să ne revedem sănătoşi.

Respecte!

De ce nu şi bărbaţi?

Mai nou, privesc totul, ca pe un posibil subiect pentru pânzele mele. Obositoare obsesie. Şi azi a fost frig, drept pentru care am pictat în cameră. Abia acum îmi dau seama cât este de importantă lumina. Întrucât am fost încurajată în sensul acesta, am lucrat şi astăzi un portret. De femeie. M-a întrebat îngerul meu de ce doar femei? De ce nu-l pictez pe el, că-mi stă de model. I-am spus că are o figură prea… angelică, iar eu nu pictez biserici. Bine, dar un bărbat, pe cine vrei tu, de ce nu pictezi? I-am spus că nu cunosc bărbaţi urâţi. Adică, nu urâţi în sensul urât al cuvântului. Ci aşa… mai expresivi. Cred că am să apelez la vecinii mei. Că, la vârsta lor, au măcar riduri de expresie. O să vedem ce iese. Că dacă tot le dau cafeluţă, măcar să mă aleg şi eu cu ceva. Unii au pictat ţărăncuţe – cu diverse broboade. Alţii, doamne cu pălării de epocă. Eu am pictat o ţărancă emancipată. Vi se pare că seamănă cu mine? Coincidenţă. Vi se pare că seamănă cu o ţărancă? Dacă da, nu vă contrazic. Ok, sunt eu în varianta mai plinuţă şi cu mai mult păr în dotare. Am voie să visez, da?

În speranţa că se va oferi să-mi fie model un bărbat care crede că are ceva a-mi spune - din punct de vedere al esteticii urâtului -, aştept oferte. Contra cafeluţă, fireşte.

Până atunci, sănătate şi împliniri.

Respecte!

Lucrare executata in ulei, pe panza, pe sasiu de lemn, dimensiuni 30x20 cm, rama inclusa.

Dacă râdeţi, nu mă supăr!

E un frig afară… Dacă vara asta se încăpăţânează să fie toamnă până la toamnă, îmi voi muta atelierul în casă. Azi mi-au îngheţat mâinile pe pensulă. Suflam când pe pânză, când în pumni. Până la urmă, mi-am amintit că sunt, totuşi, ardeleancă şi am pălincă în casă. După un păhărel, mi-a trecut frigul, dar nu răspund de ce-a ieşit pe pânză. Ei, glumesc, normal. Era însă – şi asta nu de la băutură, ci de la aiureala mea – să-mi sparg timpanul. Mă scărpinam cu coada pensulei şi m-am speriat – nu ştiu de ce n-am speriat, cred că aşa-s eu, mai sperioasă – şi mi-am înfipt-o în ureche. Cum ce? Coada de la pensulă. Din fericire, nu s-a întâmplat nimic grav. Şi, dacă surzeam, ce dacă? A fost unul care a compus surd. Altul a pictat aşa, mai într-o ureche. De aici, s-ar putea trage o concluzie firească, şi anume că, dacă vrei să fii cineva, trebuie musai să-ţi lipsească ceva. Nu aprofundăm subiectul, pentru că nu spui ce-mi lipseşte mie. Dacă ştiţi, nu spuneţi nici voi. La nimeni. Rămâne între noi.

Pe mâine seară.

Respecte!

Meşterul

Ora 9.00 AM

Mă bate gândul, de la o vreme, să iau câteva ore de pictură. M-am uitat la lucrările câtorva maeştri de-ai locului. Frumoase. De altfel, noi avem aici o chestie recunoscută în lume, numită Şcoala băimăreană de pictură. Este atât de renumită ca stil şi culoare, încât – iertată-mi fie ignoranţa – nu prea deosebeşti pictorul. Doar şcoala. Iar acesta-i motivul pentru care, totuşi, ezit să iau ore de pictură. Îmi doresc foarte mult să fiu eu. Cu cât mă uit mai mult la alte lucrări, cu atâta-mi dau seama mai tare că, deşi pare aiurea ce spun, subiectele sunt cam aceleaşi, bătute de artişti în sute de ani. Iar pictori care au un stil inconfundabil sunt puţini. Foarte puţini. Iar riscul de a face ceea ce se numeşte pictură de gang, este enorm.

Cred că de aici vine tristeţea mea. Că nu mă găsesc. Am impresia că nu fac decât să calc, timid, pe urmele altora care au încercat pânza cu degetul. Vă mulţumesc celor care m-aţi încurajat. O singură vorbă de suflet, poate face diferenţa între voi fi sau aş fi vrut să fiu.

Ora 16.30 PM

În urbea mea, mai exact în Centrul Vechi al oraşului, mai există străduţe mici, cu case vechi şi cu ceea ce se numeau, odată, prăvălii. Mi-am luat căţelul şi am pornit într-o plimbare, să caut o firmă unde să-mi înrămez două pânze. Le scot din punga de 1 leu, le aşez cu grijă pe masa din mijlocul atelierului şi-l întreb pe meşter dacă mi le poate face, repede, adică unul foarte repede şi celălalt doar repede. Se uită omu’ la mine şi zice, cu un ton foarte serios: Ale cui sunt picturile astea? Îi răspund că ale mele. Zice: Ale dvs., clar, dar de unde le aveţi? Păi eu le-am pictat. Şi unde nu începe meşterul să-mi explice că sunt talentată, că lui îi trec prin faţă multe picturi, că am o mânăăăă… Nu ştiu de ce am fost aşa tristă zilele trecute, dar ştiu sigur de ce am fost fericită astăzi. M-am simţit de o mie de ori mai bine decât dacă mi-ar fi făcut mie, ca femeie, un compliment. Am ieşit din atelierul meşterului plină de vară şi de viaţă şi de tot ce-i frumos. Ei, deci,tocmai ce scriam dimineaţă în jurnal: cât de mult poate să însemne cuvântul. Vă rog să nu luaţi rândurile astea ca pe-o lipsă de modestie. Sunt conştientă şi eu – chiar şi eu – că nu mi-a făcut analiza picturilor vreun artist sau vreun critic de artă. Dar, pentru mine, a însemnat foarte mult. Atât de mult, încât am vrut să împart cu voi bucuria trăirilor mele.

     Azi n-am avut timp să termin la ce lucrez acum. Că am stat ţeapănă pe un scaun în aşteptarea orei când mi s-a spus să mă întorc să-mi iau tablourile înrămate.Surpriza a fost, din nou, mare. Când am intrat în atelier, le-am văzut puse pe perete, între multe alte tablouri. Erau frumoase. Aşa cum haina face pe om, aşa şi rama face tabloul. Părerea mea. De ce n-am lucrat după ce m-am întors, mă veţi întreba. N-am putut. Le-am agăţat pe deja cunoscutul meu cuier, şi le-am privit. Probabil vreo două ore. Cu mândrie şi o fericire ce părea să nu se termine. Am stat pe acelaşi scaun, la fel de ţeapănă. Norocul meu că s-a întunecat afară.

Rămâneţi sănătoşi, să ne revedem mâine, la fel de împliniţi.

Respecte!

De mâine, din nou împreună!

Azi n-am produs nimic. Dar mai ştiu eu pe cineva care, în a 7-a zi, s-a odihnit… De fapt, nu m-am odihnit. Mi-am bătut capul întrebându-mă ce să vă mai pictez. Lumea asta e plină de lucruri frumoase, iar mie nu-mi vine inspiraţia. Mă gândeam că ar trebui să încerc un nud. Acu, pe lângă faptul că nu ştiu ce-ar ieşi – vorbind de măiestria mea – nu ştiu cine mi-ar putea poza. Nud, nud… Nud = dezbrăcat. Dezbrăcat = gol. Gol ar fi frigiderul. Ar fi de-a dreptul inedit să-mi pictez frigiderul. L-aş putea face, de exemplu, verde… Gata cu jocul de cuvinte, că dacă sunteţi măcar pe jumătate obosiţi ca mine, nu veţi pricepe o boabă din ce spun eu aici şi veţi crede că am luat-o pe arătură.

Chiar aşa, fără nimic, nu vă lasă fata. Tabloul pe care l-am postat astăzi este, de fapt, primul pictat de mine. Nu vi l-am arătat de la bun început, de teamă că mă veţi considera extraordinar de novice şi nu veţi mai intra pe blogul meu. Dar mie îmi place şi, tocmai pentru că-i primul, îmi este foarte-foarte drag. E aşa, senin şi liber de orice gânduri. Mă reprezintă!

Vă doresc să aveţi o săptămână plină şi frumoasă.

Pe mâine seară.

Dulce simplitate!

 Unii i-ar spune naivitate. Doamne, nici nu ştiţi cât iubesc copiii şi florile. Chiar şi pe cele pictate de mine (sic). Dar, aşa cum iubesc copiii murdari şi cu muci la nas, aşa iubesc şi florile de câmp. Flori care trăiesc frumos doar acolo, în mediul lor. Asta o fi o dovadă clară că firescul şi bunul gust sunt adevărate doar daca vin de la natură. Asta nu se învaţă. Este dată, de undeva, fiecăruia. Dacă este dată! Dacă nu, se vede şi se simte că este, dar lipseşte cu desăvârşire.

Oameni buni, cred că, totuşi, îmi voi ruga neuronii să se întoarcă. Le promit o mărire, ceva, le dau şi bonuri. Îi las să vină la muncă doar când simt ei că pot produce ceva. Nu le mai impun norme. Îi las să zburde liberi. Că loc este….

Azi am avut o decădere nervoasă. A fost poştaşul cu pensia. A trecut prin atelierul meu. A trecut şi atât. Nici o reacţie. Nici măcar nu s-a ferit să nu nu-şi murdărească hainele de vopsele. Doar mi-a spus că şi-a cumpărat maşină. Nouă. Dacie. Probabil fericirea i-a întunecat vederea. Drept pentru care, am hotărât: rămân la admiratorii mei de pe uliţă!

Ştiu că-s bătrâni, dar, dacă vă spun că jumătate-s evrei, veţi înţelege de ce nu aruncă cu banu’. Nici nu ştiu de ce-ar face-o. De câte ori vor să le vadă, să-şi clătească ochii, vin la mine în vizită. Le dau şi cafea. Acum m-am prins. Ei vin sa bea cafea moca, nicidecum să-mi vadă picturile. Prea mult pentru mine, două decepţii într-o zi.

Hopa! Uite că, totuşi, după ploaie – că mamă ce ropotă a tras – a ieşit şi soarele. Credeam că n-o să mă bucur astăzi. Am o ofertă pentru tabloul postat ieri, Autoportret. Nu vreau să-l vând. Şi totuşi, la cât a început licitaţia iniţiată de – normal, îngerul meu – mai că l-aş da. Şi uite aşa, din glumă-n glumă, mă fac prietenii să mă simt bine. Bine zic? Fericită!

Fericire care v-o doresc şi vouă.

Respecte!

Pe mâine.

Dacă plecaţi, să nu vă mai întoarceţi!

La cafeaua de dimineaţă, am cugetat eu mult – preţ de trei minute – cam ce-aş putea picta. După o şedinţă fulger cu neuronii mei – supăraţi că i-am chemat la muncă atât de dimineaţă – am hotărât. Eu, că eu sunt şefu’, da? Voi picta o doamnă cu pălărie! Recunosc, am călărit Gugălu preţ de două cafele, în speranţa că voi găsi o pălărie, ceva concret, de la care să pornesc. Nimic. Adică nimic să-mi placă. Supărată, m-am lăsat pe spate în scaun, şi m-am hotărât să-mi mai mobilizez o dată neuronii. N-am avut cu cine să vorbesc; şi ei stăteau tolăniţi, cu cafeluţa sun nas. Le-am spus franc în faţă: măi, ştiu că am făcut multe disponibilizări, ştiu că mulţi dintre voi au murit la datorie, ştiu că o parte dintre voi sunt în concediu şi că în formaţia asta de trei vă este greu să faceţi ceva, dar totuşi, mobilizaţi-vă, la naiba, că sunt alţii care abia aşteaptă să vă ia locul. S-au uitat plictisiţi la mine, cu o faţă de eşti dusă rău, cucoană şi şi-au depus – toţi trei – demisia. Le-am spus doar atât: dacă plecaţi, să nu vă mai întoarceţi!

Mi-am dat seama că sunt pe cont propriu de acum – nu i-am implorat să rămână, că am şi eu mândria mea – şi eram pe punctul de a renunţa, când hop, îngerul meu îmi spune: da’ pălăria ta de ce nu-i bună? Parcă trezită din transă, am sărit, m-am cocoţat pe dulap, am luat pălăria – mi-a plăcut rău de tot când am cumpărat-o, că era esenţa penibilului pentru secolul asta – am suflat-o de praf şi fuga la oglindă. Ei, am şi eu cochetăriile mele o dată pe sezon… Cine era sub pălărie, nu mai conta, aşa că, în final, a ieşit un autoportret cu pălărie roşie. Mi-am întrebat îngerul, după ce am terminat tabloul: ei, ce zici, îţi place? Se uită îngerul la tablou, se uită la mine şi zice: măi, dar e mai frumos portretul decât modelul! Acu, v-aş întreba pe voi, că-mi păreţi cumsecade: nu trebuia oare să-mi concediez şi îngerul?

În speranţa că am fost suficient de coerentă aşa, fără subordonaţi, am şi eu o rugăminte la voi: dacă ştiţi sau auziţi de nişte neuroni şomeri, de bun simţ şi muncitori, trimiteţi-i la mine. Perioadă de probă, salariu -25%. Preferabil să ştie ceva despre pictură.

Respecte!

Pe mâine seară.

Lucrare executata in ulei, pe panza, pe sasiu lemn, dimensiuni 30x40 cm, rama inclusa.

Nu oricine are stil !

      Am fost la Galeria de Artă din oraşul meu, să mai stau la taclale cu doamna din spatele tejghelei şi, normal, să mă uit lung şi cu admiraţie maximă la tablourile expuse de pictori renumiţi. Am tras cu ochiu’ şi la preţuri. Aşa, în caz că voi avea nişte bani să-mi prisosească… Am întrebat-o cât costă un şpaclu. S-a uitat zâmbind la mine şi mi-a zis: spatulă vreţi să spuneţi? Am prins în obraji instant o culoare mai vioaie, de inginer intelectual. Din vorbă-n vorbă, i-am spus că eu încă nu am un stil şi că la mine nu seamănă o pânză cu alta. Răspunsul ei a fost unul tipic ardelenesc: la ce vă trebuie stil, doamnă, că doar le semnaţi, nu?

În speranţa că vă bucuraţi împreună cu cineva drag de postările mele, Pe mâine!

A rămas întreagă!

    Am reuşit să duc la bun(?) sfârşit compoziţia. A scăpat întreagă, aţi văzut, da? Şi asta doar pentru că n-am găsit în casă un amărât de bomfaier. Cu fiecare tablou terminat (adică făcut varză), sunt tot mai entuziasmată şi mă uit la cele de dinainte cu un sentiment de măi, urâtelor. Bine că am un singur copil ...

Zilele mele zboară. Pierd ore doar gândindu-mă ce să mai pictez. De azi, îmi va fi şi mai greu, pentru că mi s-au terminat tuburile cu vopsea albă şi galbenă. Peste nu mult timp, va trebui să gândesc ceva cu mult negru. Bag o noapte, ceva, o văduvă tristă, neagră şi ea, adică negresă. Sau pictez o negresă care mănâncă o negresă. Sau pictez o negresă care mănâncă o indiană. Fără frişcă. Că-i criză!

Mă descurc eu, nu vă las aşa, fără să vă bucur ochii cu ceva.

Tristeţe mare pe uliţa mea. A dat colţu’ o bătrână. Pentru mine, nu-i aşa grav, că oricum nu vedea săraca şi deci n-am pierdut – încă – nici un admirator.

Nu v-am spus: am deschis o expoziţie personală de pictură. Măi, nu fiţi răi, până aici vă simt vibraţia negativă dată de invidia ce v-a cuprins.

Pe terasă - pardon, în atelier - am un cuier mare-mare, maro şi, până acum, plin de lese, haine de grădinărit şi borcane cu murături expirate. Cu o mişcare largă, am dat jos totul şi m-am apucat să bat – ei, nu eu, îngerul meu – cuie, într-o frenezie. Am agăţat întru vizionare tablourile mele acolo. Şi uite aşa, se mai duc câteva ore din zi, privindu-mi opera. Tot eu, draga de mine, trebuie s-o fac şi p-asta. Doar până la deschiderea oficială.

Guvernul n-a picat, doar eu pic de oboseală.

Vă salut şi, rămâne cum am stabilit!

Pe mâine seară.
    
Lucrare executata pe panza, in ulei, dimenisiuni 70x25, rama inclusa.

Compoziţie. Compoziţie?

De două zile, transpir la o compoziţie. Vă place ce ascensiune am în domeniu, da? (hihi). Acum, nu ştiu să vă spun exact de ce, dar mă bate gândul s-o tai. În două mai mici. Pânza, normal. Partea de jos este frumoasă – zic eu – aia de sus nu vrea şi pace. O fi din cauză de şevalet, poate furtuna de azi mi-a răvăşit ideile… Oricum, avantaj voi, că veţi vedea foarte curând, în loc de un tablou, două mai mici.

Poate, mâine, voi gândi mai limpede şi voi decide să fac patru mai mici. Am auzit că se poartă mignonele. În traducere artistică – pentru cunoscători, normal – le vom numi în continuare miniaturi. (pentru cunoscătorii de femei, la ce artă v-aţi gândit, Doamne?!).

Am o veste tristă pentru voi. Tabloul pe care îl postez astăzi, este vândut!!! A venit mătuşa şi a zis s-o ţinem să nu cadă, aşa tare îi place. După ce a stat preţ de câteva secunde pe gânduri, a decis: decât să cad aici, mai bine mi-l vinzi mie, îl iau acasă, îl pun deasupra patului, şi cad pe moale. Deci, clar, unii trăiesc arta. Intens.

Se pare că arta mea are mare trecere la pensionari. Da, şi mătuşa a zâmbit larg, mult prea larg, cât să-mi dau seama că ea poartă partea albă din zâmbet doar duminica, la biserică.

Voi trebuie să reţineţi, din tot ce vă povestesc, doar faptul că am şi eu admiratori. Şi dacă vă spun că pe strada mea sunt numai pensionari, veţi ştii că nu vă mint nici măcar cu o virgulă.

Cam atât pentru azi, că m-a cam consumat compoziţia.

P.S. Trebuie neapărat să postez o poză de-a căţelului meu, aproape alb la origine, care, de când face târâş prin atelierul meu, a început să capete diverse nuanţe. Nu de alta, dar, dacă se pierde, să ştiţi că-i al meu.

Nu uitaţi, ştiţi voi: bucuraţi-vă de fiecare zi !

Pe mâine.

Povestioara blogului meu

Am un înger păzitor - şi cînd spun înger, e chiar înger! - care, mă tot îndeamnă, de ceva vreme, să-mi fac un blog. Am privit cu multă suspiciune propunerea lui, dar, până la urmă, l-am făcut. Îmi este foarte greu să scriu scrieri deştepte, ştiind că s-ar putea să fie citite de mai mult de o persoană. Cu siguranţă asta nu s-ar fi întâmplat dacă, de câteva zile, nu-mi găseam o nouă dragoste. Pe unii îi apucă brusc foamea, pe alţii dorul de ducă... :) Pe mine, însă, m-a apucat brusc nevoia de-a picta.
Toate bune - căci unde dragoste nu e... - doar că noua mea pasiune e cam costisitoare. Dar, cum prietenii la nevoie se cunosc - da, ştiu, e o excepţie în cazul meu - îi mulţumesc dragei mele Dana (Pusica) din Cluj, că a investit în uleiuri şi pensule pentru nevoile mele brusc creative, fără să mă întrebe dacă măcar ştiu să pictez.
Mă veţi întreba, firesc, ce-are a face entuziasmul meu într-ale artelor cu facerea unui blog.
Păi are! Sunt, de ceva vreme, bolnavă de cancer. În ce mă priveşte, asta nu este tocmai o problemă. Dar cunosc multe persoane care nu se pot obişnui cu gândul că au această boală şi singura lor activitate este aceea de a aştepta să plece.
Îmi doresc din suflet ca măcar o parte din cei afectaţi de cancer sau orice altă boală necruţătoare (?!) să-mi citească blogul. Vreau să le spun că, boala, oricare ar fi ea, trebuie ignorata cu toată nepăsarea şi nesimţirea de care putem da dovadă. Boala e asemenea animalelor - dacă ţi-e frică, te simte şi atacă. Dacă o ignori, se supără şi pleacă.
Ei, dar problema este că nu poţi ignora ceva la care te gândeşti zi după zi şi noapte după noapte. Şi atunci, faceţi tot ce vă trece prin minte. Constructiv şi frumos, normal :)
Şi uite aşa, întru menţinerea unei ignorări cât mai aproape de perfecţiune a bolii mele, m-am apucat să pictez. Şi, credeţi-mă, nu uit doar de boală; uit să mănânc, uit că am o pensie de mizerie, uit de minunata noastră politichie românească.
Mi-am propus ca, în acest blog, să ridic moralul celor aflaţi în aceeaşi situaţie ca a mea şi, normal, să postez cu grijă şi multă dragoste, tot ce voi picta. De vă va bucura ochiul şi poate puţin şi sufletul, eu voi considera că menirea mea în ale artei va fi împlinită.
Şi, pentru ca voi, cei sănătoşi să nu mă ocoliţi, mai am o vorbă să spun: nu uitaţi să trăiţi fiecare zi ca şi cum ar fi ultima.
Cu drag, pe mâine, când voi posta şi prima mea pictură :)