Sau, cum i se mai spune, omu’ cu mapa. Domnul Cornel are, de fapt, o sumedenie de mape. Care mai de care mai bibilită şi mai plină de cuvinte. Ăsta-i rău! V-o spun eu. Când am fost la prima mea competiţie de scrabble, am mers aşa, senină, convinsă fiind că nu mulţi cunosc DEX-ul ca mine. Ei, dar când a început a turna domnul Faur cuvinte – stăteam încruntată, încercând să îmi dau seama în ce limbă vorbeşte – mi-am dat seama că-s departe de adevăr. Şi, deşi nu uit cum m-a umilit de fiecare dată (în forul meu foarte interior, se înţelege), nu pot să nu-i recunosc meritele. O fi el campion, o fi el premiat şi meşter mare într-ale cuvintelor, dar, până una-alta uite că l-am făcut şi eu pe el. Nu de alta, dar am auzit că are acasă o vitrină cu trofee. Şi, Doamne, ce bine i-ar şedea printre cupe şi medalii cu pănglicuţe tricolore. Care pănglicuţe mi le doresc şi eu. Să aibă, fireşte, ceva greu la capăt. Că de vitrine, nu duc lipsă. Acestea fiind spuse, la mai mare maestre şi să ne auzim sănătoşi.
Respecte!
Notă: Aceste picturi nu obligă modelele la şi cu nimic. Vizionare plăcută!
Încep prin a (mă) plânge. Până la urmă, nu-i greu să pictez. E mai greu să postez. Mereu, aceeaşi problemă, cu albul luminos ce-mi iese în evidenţă de la aparatul foto. Dacă până acum m-a mai deranjat, pe ici, pe acolo, acum sunt de-a dreptul supărată. Pentru că modelul ales de mine s-a hotărât să poarte alb. A aflat dumnealui că se poartă albul. Adevărul este că-l prinde… (off, iar nu pot face zâmbeţele). Ştiu că nu există cuvântul, dar sună aşa drăguţ… Eheee, şi pe lângă chestiunea cu albul, a mai intervenit o problemă. Nu mi-a încăput pe pânză. L-am luat eu, cu binişorul, mai de la barbă în sus şi, când să-l duc la bun sfârşit, am văzut că mai era ceva din frunte. N-a încăput toată. Vă imaginaţi voi cam pe unde se termină, da?
Şi, că tot am adus vorba despre frunte, se impune o întrebare. De ce mă mai mir că iau bătaie la concursuri?
Domnule Grosu, dacă, în drumurile dvs. vă opriţi şi pe blogul meu, vă salut cu căldură şi respect.
În speranţa unui aparat foto mai intelighent o ţâră şi cu gândul că nu vă voi pierde după această postare i(luminată), vă doresc o seară frumoasă!
P.S. Credeţi sau ba, căţelul meu a mâncat azi două prune. Adevărate. Şi a scuipat sâmburii, ca microbiştii cojile de la bomboanele agricole.
Nu ştiţi voi de câtă vreme mă munceşte gândul acesta. Adică să-i pictez pe jucătorii de scrabble. Dacă aţi fost atenţi cât de cât, aţi văzut că cealaltă – la fel de mare – pasiune a mea, este jocul de scrabble. Şi la scrabble, la fel ca în pictură, dau totul din mine. Adică trăiesc cu speranţa că numele meu înseamnă (sau, mai corect, va însemna) ceva. Of, ce ţi-e şi cu omu’ asta. Face orice să iasă din anonimat. Unii fură, alţii duc o ţară de râpă, unele pozează în şi cu iepuraşi. Eu, mai modestă din fire, mi-am găsit două pasiuni în care, în timpul rămas, nu prea mai este loc pe podium şi pentru mine. Vedeţi, n-am spus că nu-s în stare, ci doar că mi-e timpul scurt. Dulce mediocritate, bătătorite ţi-s cărările!
Şi, cum vă spuneam, m-am decis, totuşi, să fac această galerie. Dacă mă mişc natural, până la turneul de scrabble, din septembrie, sper să am cât să pun de-o expoziţie. Trebuie să fac o specificaţiune, monşer (mi s-a părut mie că sună bine asocierea ăstor două cuvinte). Toţi cei care se vor regăsi în această galerie, nu trebuie decât să se admire. Faptul că se vor regăsi aici, nu-i obligă cu şi la nimic. Încă o rugăminte: dacă cineva nu vrea să apară în panoplia mea de pricepuţi într-ale literelor, să-mi spună.
Pentru început, m-a inspirat Adi Popan, jucător de frunte – ioi, ce comunist sună – şi om cu sufletul cât casa. Dacă-l cunoaşteţi, anunţaţi-l că-i aici, la mine pe blog, că doar-doar s-a bucura.
Oare, când Dumnezeu a făcut florile, nu s-a gândit nici o clipă la ce ne supune pe noi, novicii într-ale picturii? Toată lumea îmi spune: dacă vrei să vinzi, pictează flori. Simt eu, însă, aşa, că nu îmi este croită pensula pentru flori. Îngerul meu mi-a umplut casa, cu ce altceva în sezonul acesta, decât cu floarea soarelui şi mi-a şoptit, cumva insinuant: uite ce frumoase sunt, hai că poţi! Pfuai, ce mă răscoleşte pe mine chestia cu ştiu că poţi… Mi-am pus - cu greu -, nervii, înapoi în cutiuţa lor şi, cu un calm absolut aparent, m-am apucat să pictez. Ce m-a liniştit, oarecum, este că m-am gândit imediat la doamna Claudia Mihai. Cei care îndrăgiţi jocul de scrabble, ştiţi despre cine vorbesc. Dumneaei a făcut o prezentare a blogului meu, pe site-ul www.scrabblero.ro, prezentare ce mi-a mers la suflet. Şi, cum nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită (sic), îi dedic aceste flori. Nu de alta, dar mi-a spus că i-ar fi plăcut tabloul cu flori (ăla care conţinea şi o părere de floarea soarelui). Din păcate, e dat. Dar l-am făcut pe ăsta. Tot o părere de flori de soare. Nu vă mai legaţi de mine, da? Cum să fi spus? Flori de floarea soarelui? Multe de floarea soarelui? Sau o grămadă de floarea soarelui? Da, aşa parcă sună mai bine. Poate, puţin prea grămadă...
Şi, până la urmă, de ce oare mă jenez eu de câte ori nu mi se mişcă pensula în stilul lui Vincent al Goghului?!
În speranţa că veţi continua să fiţi blânzi cu mine, să ne revedem sănătoşi.
Eu am o propunere. Serioasă. În locul elegantelor săli parlamentare, fiecare dintre aleşii noştri să ocupe un loc, în tihnă, cam aşa, ca în tabloul meu. Omu’ şi scaunu’. Fără nici un fel de constrângeri . După plecarea modelului meu, am un loc disponibil. Îl ofer cu mare drag unuia dintre cei care ne conduc – sau, mă rog, aşa cred ei – ţara.
Avantajele propunerii mele:
1) nu se poate instala laptop pentru vizionat meciuri sau maseuze chinezoaice.
2) nu se poate certa cu colegul din opoziţie (de fapt, în această situaţie, nu are nimeni opozanţi; toţi fiind cât se poate de egali)
3) pot face tot ce le trece prin… cap (cap?!)
4) legile, ordonanţele şi alte cele emanate de domniile lor, vor merge direct acolo unde le este locul – care va să zică, se elimină birocraţia.
Notă: Pentru relaxare, din vreme în vreme, se poate trage apa. Susurul produs va fi cel a unui izvor cristalin de munte. Adevărată sursă de inspiraţie pentru aleşii noştri.
Ei dacă nici aşa nu va merge treaba în ţara asta, mai gândiţi şi voi ceva, că eu sunt, deja, la limită.
În speranţa că Gânditoarea mea le va da de gândit şi altora, să ne revedem cu bine săptămâna viitoare, după ce mă întorc de la turneul de scrabble. Acolo, fireşte, nu merg să gândesc (asta este tema zilei, da?), merg doar să văd jucători adevăraţi şi să vin acasă cu sentimentul că sunt mai paralelă la întoarcere decât la plecare.
Şi, dacă tot a venit vorba de scrabble, poate vă tentează să încercaţi – cei care încă n-aţi făcut-o – să îngroşaţi rândurile celor ce îndrăgesc acest minunat joc, scrabble.
Până atunci, să auzim de bine.
Respecte!
Lucrare executata in ulei,pe panza, pe sasiu de lemn, dimensiuni 60x40 cm, rama inclusa
Ha! V-am păcălit. Credeaţi că-i vorba despre tablou? Nuuu. Despre mine era vorba. Că mi-a zis mie, azi, vecinul de 80 de ani, că-s tare mândră. Şi măi ce bine mi-a picat. Acu, să se fi referit omul la faptul că nu salut? Se înşeală, normal. E dumnealui într-o ureche. Adică nu se poate baza, în acest sens, decât pe o ureche, şi aia parţial funcţională. După ce-am isprăvit tabloul, aici, de faţă, am dat fuguţa la vecina. Cea care mă încurajează şi mă laudă din tot sufletul. I-a plăcut. Era culmea să nu-i placă; de două săptămâni mă roagă să pictez flori. Mi-a zis că musai să le înrămez. Că le creşte preţul. Iarăşi ha. Îl vând cu 150. Să scot rama! Şi dacă nu-l cumpără nimeni? Da, este o soluţie…. Într-o bună zi, vând ramele. Şi m-am scos! Şi, aşa, ca o paranteză: dacă simţiţi că veţi avea nevoie, la un moment dat, de nişte rame, nu ezitaţi să apelaţi la mine. N-o să regretaţi! Deocamdată, priviţi tabloul aşa, ca şi cum ar fi al vostru – mie, tot ce fac eu, îmi place, de-aia zic – şi după ce-l înrămez, începem licitaţia. Pe ramă!
În speranţa că vă bucur – a câta oară? – cu picturile mele, să ne revedem sănătoşi.
Am pus acest titlul, ca să vă scutesc de un efort. Acum aş fi zâmbit, dar nu mă lasă programu’. Da, e autoportret nud. Că ce că dacă? M-am rugat de toate femeile – inclusiv de bunica din vecini – n-a vrut nimeni. Că hihi, că haha, că ioi. Până la urmă, ce mare chestie? Că ziceam că suntem pe plajă… Sau ziceam că nu sunt eu… Atât de tare m-a măcinat ideea de a încerca să pictez un nud, încât am trecut peste orice convenienţe, şi am făcut-o şi pe-asta. Poate aşa vor prinde curaj şi altele… Măcar aşa, să mă facă pe mine de ruşine. Oare cum să-i zic tabloului? Autoportret în faţa pânzei goale? Autoportret nud în faţa şevaletului? Pânză nud în faţa pictoriţei? Două nuduri? Simt că mă ia aşa, cu năduşeala, la gândul că voi posta chestia asta. Până la urmă, o treabă ar trebui să fie clară, pentru toţi cei care vor vizita jurnalul meu. Că trebuie să critice pictura, nu modelul. Pentru a critica modelul, ne întâlnim, bem o bere, o cafea, ceva, şi-mi spuneţi tot-tot ce nu vă place la model. Eu am să-i transmit şi, dacă o prinde jena, sigur nu mai stă a doua oară. Aaa, să nu uit! N-am făcut plajă cu sutien, pur şi simplu, aşa reflectă albul la aparatul foto. În realitate, sunt mult, da mult mai frumoasă. Iar zâmbesc.
Şi sper să adormiţi şi voi, după ce vedeţi asta, tot cu zâmbetul de buze.
Pe data viitoare.
Respecte!
Lucrare executata in ulei,pe panza, pe sasiu de lemn, dimensiuni 70x50 cm, rama inclusa.
Nu, n-am fost la bal. Am fost, însă, la Galeriile Fondului Plastic, să-mi cumpăr o pânză. Cea mai ieftină,asta! Pe lung. Sau pe înalt. Pânza în sine m-a inspirat. Cum m-am uitat la ea (pânza), cum am văzut fata bătrână, stând pe-un scaun, în aşteptarea unui pretendent la carneţelul ei de dans. Bătrână, adică nemăritată. Nu-i cuminte, sau ar vrea să nu fie cuminte. Dar n-au lăsat-o babele să plece, la bal, fără guleraş alb. O cuminţenie aparentă. Ca să vă fi mai uşor, imaginaţi-vă că-i cam ca şi mine de cuminte. Concluzia, nu vă lăsaţi păcăliţi de aparenţe. În zilele noastre, e mult mai lesne. Nu mai vine cu tine nici mama, nici bunica, nici sora mai mare, grasă şi în veci măritată. Nu mai trebuie să aştepte fetele ca cineva să le invite la dans. Merg ele, duducuţele, clipesc de două ori fără drept de replică, îi suflă feciorului damful de Martini şi fumul între sprâncene, şi-l provoacă la dans. Simplu. Poate, prea simplu. Oare, totuşi, pe ici pe acolo, nu era mai bine înainte, când se pregăteau fetele pentru balul de sâmbătă seara şi, poate, exista puţin mai mult respect de sine? Dar, mai bine, hai să-i spunem democraţie şi, cu Dumnezeu, înainte.
În speranţa că băieţii buni se vor înscrie în carneţelul meu de dans la balul următor, vă doresc seri frumoase.
Respecte!
Lucrare executata in ulei, pe panza, pe sasiu de lemn, dimensiuni 40x25 cm, rama inclusa.
Poate pentru că, de când s-au apucat vecinii să-şi renoveze casa, s-a dus liniştea dimineţilor mele. Poate că, de când m-am apucat de pictat, am o frământare lăuntrică permanentă. Poate doar ca să văd ce iese dacă pictez şi altceva… Nu ştiu care-i exact motivul, dar am simţit nevoia să pictez o căsuţă. Mică. Liniştită. Departe de lume. Chestia cu vârsta, nu o spun… Că eu cunosc persoane care nu-s deloc liniştite. Şi, credeţi-mă, au o vârstă! Dacă aş avea ce să dau în schimb, vă spun sincer, cu mâna pe inimă, că mi-aş dori să-mi petrec dimineţile, şi serile, şi zilele toate, într-o căsuţă ca asta. Nu vreau vilă, nici piscină. Nici faianţă italienească. Nici parchet stratificat. Nici multistratificat. Îmi doresc doar linişte. Într-o căsuţă ca asta. Ei, dar om sunt şi eu. Şi, ca atare, după ce aş avea căsuţa, mi-ar mai trebui ceva. Sănătate, să mă pot bucura de ea.
Mi-a spus cineva, - sau mai mulţi – că, pentru a ţi se îndeplini o dorinţă, trebuie să vizualizezi ceea ce-ţi doreşti. Drept pentru care, am pictat căsuţa, întru vizualizare non-stop. Poate, cine ştie, se întâmplă o minune.
Cu dorinţa ca şi vouă să vi se îndeplinească dorinţele, să ne vedem sănătoşi şi la postarea viitoare.
Respecte!
Lucrare executata in ulei, pe panza, pe sasiu de lemn, dimensiuni 25x25 cm, rama inclusa.
Mă doare capu’ de să înnebunesc. Dacă vă spun că - nici nu ştiu a câta oară - mi-a venit ursu’ beat acasă, veţi înţelege de ce mă doare. M-am hotărât să-l surprind, aşa cum este, mahmur. Să-l vadă toţi, şi poate, să-l prindă ruşinea. Mi-a golit borcanul cu castraveţi muraţi la soare. E drept, n-a cheltuit nici un ban pe băutură – ca i-au făcut prietenii cinste – dar asta nu mă încălzeşte prea tare. Dacă-i spun să bată şi el un covor, sau să ducă gunoiul, sau să spele vase, că eu sunt foarte ocupată - vedeţi şi voi cât de ocupată –, zice că e cam anemiat. Că nici nu mai ştie ce-i de capul lui, cu vremea asta rece şi ploioasă, că parcă-i vine-a hiberna. Da i-am spus-o şi eu. Că nu mă las! Credeam că tu eşti altfel, dar toţi sunteţi la fel. Beţivule! Că mi-ai mâncat o căruţă de bani. Şi-mi păreai aşa de treabă… Nespălatule! Uite cum stă treaba, să te ia cine-o vrea, că eu m-am cam săturat. Mâine, pun pariu cu voi, îmi va aduce flori. Tipic. Acu, să zic drept, nu ştiu ce-i mai rău. Că bea, sau că merge la altă ursoaică.
Poate, până ne revedem, îl voi fi iertat. Amărâtu’!
E o vorbă, cum că ochii care nu se văd, se uită. Eu cred că, aici, e vorba despre ochii soacrei. Că ăia se uită, se uită, nu s-ar mai uita deloc. Ochii de azi, cine-i vede, nu-i mai uită (da, am eu o problemă cu ochii în seara asta). Eu credeam că ochii-s ochi, că diferă, în esenţă, culoarea, pe ici pe acolo, poate unghiul faţă de.. .nas, să zicem. Da nu-i tocmai aşa. Ochi ca cei din pictura de azi, cu siguranţă nu-mi va fi dat să întâlnesc de multe ori în viaţă. Ocupă toată pânza. Cu siguranţă că, dacă îi pictam doar ochii, ar fi recunoscut-o şi băiatul de la cablu, şi fata care vinde ziare, şi vecinul de la două sute blocuri distanţă. Acum, am făcut cum a vrut ea. Peste o vreme, s-ar putea să nu mă rabd, şi să fac cum vreau eu. Un tablou doar cu ochii ei.
Fac eu cum fac, şi reuşesc să-mi minimalizez măiestria în faţa voastră. Da, ştiu, e meritul fetei că are ochii ăştia. Eu, doar i-am stricat puţin, atât cât m-a lăsat penelul.
Ar trebui să încep prin a-mi cere scuze modelului de azi. Dar, vorba ştim noi cui, există o explicaţie. Şi anume, că am îmbătrânit. Eu am îmbătrânit, şi pare că nu mai înţeleg tinereţea. Mă gândeam astăzi că, dacă aş fi nevăzătoare, aş încerca în zadar să intuiesc faţa unui tânăr. Nu tu riduri, nu tu chestii de-alea de expresie, săpate în ani. Nimic. Doar prospeţime. Îmi trecea prin minte – când îl pictam pe acest tânăr – că, dacă aş mângâia o piersică, senzaţia ar fi cam aceeaşi. Plăcut. Foarte plăcut gândul. Am o propunere. Am să-i spun modelului meu de acum, că, dacă mai riscă o dată şi, în plus, se roagă să trăiesc încă vreo 20 de ani, am să-l mai pictez o dată. Voi, dragii mei, aţi prins şmecheria, nu? Ideea este nu că va arăta el mai cu riduri peste 20 de ani, ci că eu, în anii aceştia, voi reuşi să fiu maestră şi voi putea picta la un cu totul alt nivel.
Cam ce ar trebui să înţelegeţi voi de aici? Doar că tinereţea e frumoasă şi plină de pasiune şi de veselie. Pictorul a fost trist. Şi da, pentru asta trebuie să îmi cer scuze.
Pe data viitoare, cu drag.
Respecte.