miercuri, 29 decembrie 2010

Too much noise


Mai mult ca sigur, mulţi vor înţelege cum vor ei, adică greşit. Ce vreau eu sa spun prin pictura asta? Cam şi doar atât: credinţa nu se bate la tobe, nu trebuie nici „îmbrăcată” frumos duminica la slujbă. Credinţa trăieşte înlăuntrul nostru şi trebuie crescută, în noi, până avem atât de multă, încât nu ne vom da seama că se hrănesc şi alţii din ea.
Sărbători frumoase!

marți, 28 decembrie 2010

Valea Soarelui


Mi-a venit aşa, deodată, un dor de toamnă, de să nu mă întrebaţi. Toamnă de-aia, călduţă şi cuminte. Cu soare blând. Cu seri călduţe, mirosind a porumb fiert şi castane coapte. Desigur, poezia asta ţine exact până mă uit pe fereastră. Când văd nămeţii. Că, vorba ştim noi cui, a venit iarna drăguţa. Brrr. Dar, din câte ştiu eu, amintirile, uneori, pot ţine şi de cald. Sufletului, fireşte.
Vă doresc o iarnă… grăbită.
Respecte!

Galeria jucătorilor de scrabble – Cristina Sandu şi Dan Sibef


       Unora le este greu, tare greu, să se despartă de copilărie. Cred că doar acesta e motivul pentru care „Gropiţe” – proaspăt trecut la seniori, s-a… lipit cu tot sufletul de Cristina - junioară. Sau, ştiţi voi ceva şi mie nu-mi spuneţi? : ) Ce ştiu eu, este că aceşti doi copii frumoşi, au făcut ceva „gaură” în bugetul federaţiei, luând cupe după cupe. Mă veţi întreba de ce i-am pictat împreuna. Simplu: promoţie 2 în 1. Pentru ca-s mai… mititei, au încăput doi pe-o pânză. De fapt, ce spun eu aici? Când doi se iubesc, încap şi-ntr-o coajă de nucă.
       Mai multe nu spun, ca poate, cine ştie, fără să vreau, „dau din casă”.
       Doar atât ar mai fi de zis: să ne mai şi… copilărim, din când în când!
                                                                  Respecte!

duminică, 26 decembrie 2010

Visul Afroditei

      Am spus că nu mai pictez până după sărbători? Până după sesiune? Ei, dragii mei, câte nu spune omu’ la necaz? Care era necazul meu? Că am de învăţat şi numa’ nu se lipeşte. Că, ce să zic, nici nu pot picta dacă nu ştiu ce înseamnă osteoblastul sau simfiza sau trohleea sau condilul. Ce învăţ azi, uit mâine. Să fie vârsta de vină? Să fie mâncărimea ce mă cuprinde în vârful degetelor, la vederea pânzei goale? Nu ştiu. Ce ştiu sigur este că abia aştept să împart cu voi bucuria creaţiei mele, fie ea bună ori slabă.
      Cu speranţa că, măcar o persoană, va „gusta” ce-am pictat eu aici, vă las să vă faceţi în tihnă bilanţul anului ce stă… să plece.
      Respecte!

vineri, 24 decembrie 2010

Sărbători fericite!


        Nu m-am putut abţine şi am pictat, astăzi, în ajunul Crăciunului, un colţ de iarnă, special pentru voi. Nu de alta, dar n-am vrut să trec în noul an, fără să vă urez, tuturor, Sărbători Fericite! Sănătate şi înţelepciune. Belşug şi voie bună. Viaţă lungă şi împlinită.
        Vă mulţumesc tuturor, atât pentru vorbele frumoase, cât şi pentru critici. Sper ca, mie personal, să-mi aducă noul an mulţi admiratori şi, pentru că voi fi, sper, mai bună într-ale picturii, tot pe atâţia critici.
        Să ne găsească Anul Nou mai buni şi mai îngăduitori.
Respecte!

duminică, 19 decembrie 2010

Aceeaşi Mărie, mai înfrunzită…


Nu întotdeauna, viziunea artistului – aia eram eu -, corespunde cu cea a profesorului. Mi-am prezentat tema cu dealul, dar mi s-a spus că „nope, nu-i ok, întrucât casa bate dealul”. Şi, pentru că următoarea temă, la pictură, este cu clădiri, l-am întrebat pe prof dacă pot lăsa lucrarea pentru tema următoare. Mi-a spus că „nope, dealul bate casele”. I-am spus că, ok, voi face altă pictură. Mi-a spus, din nou, că „nope, găsiţi o soluţie la aceasta”. No, ce-a ieşit, vedeţi şi voi. Sper că, de data asta, dealul este „majoritar” că, dacă iar aud că „nope”,… De la voi nu vreau decât o confirmare a faptului că da, dealul vă sare în ochi. Atenţie, dacă vă sare prea tare, clăti ochii cu apă călduţă.
Până data viitoare, bucuraţi-vă de toamna de aici, că afară, vorba lui „Moşgerilă”, a venit iarna drăguţa.
Respecte!
P.S. Aceasta a fost „În sfârşit, o pată de culoare"...

sâmbătă, 18 decembrie 2010

Vacanţăăă!!!


Dragii mei, am luat vacanţa. Sau, mă rog, aşa scrie pe orar. Că, de fapt, am de lucrat la schiţe, picturele, peniţe, sepii, cărbune şi alte cele, în număr de vreo… 200. Unde mai punem şi teoria, care nici ea nu-i tocmai de acolo, la care am de învăţat o grămadă. Ieri, mi-am şoptit în barbă că no, asta este, ce-a fi a fi. Că doar de-aia s-au inventat restanţele. Dar azi s-a schimbat calimera. Mi s-a spus că, dacă voi fi „integralistă”, voi primi, drept recompensă, o săptămână la Londra. Apoi, zic eu, care n-am văzut, în toată viaţa mea, nimic altceva decât aeroportul din Budapesta, că merită să încerc. Măcar să încerc.
Azi am lucrat un „studiu de draperie”, sub îndrumarea inspirat importatului profesor Bonea, de la Cluj. Voi, probabil, veţi fi încântaţi de ceea ce am postat eu aici. Dumnealui, însă, mi-a găsit vreo zece pricini pentru care puteam merge, la colţ, să plâng. Dar eu nu plâng. Eu sunt o optimistă şi, sincer, aşa vreau să mor. Adică atât de optimistă sunt, încât simt că sunt... nemuritoare.
Aici ninge ca în poveşti. Şi e totul alb şi frumos şi nefiresc de curat.
Curaţi să rămâneţi şi voi, dragii mei.
Respecte!

duminică, 12 decembrie 2010

Galeria jucătorilor de scrabble – maestra sportului Claudia Mihai



Dragii mei, mari bătăi de cap am avut cu… căldura Claudiei. Ea, în sine, este, toată câtă este, făcută din culori - nu calde, ci foarte calde. Am încercat să contrabalansez cu un fundal rece. Era atât e mare contrastul, ca m-a apucat frigul. Până la urmă, am făcut, şi în fundal, „căldură”. E drept că şi poza e făcută la lumină artificială, dar mâine o voi schimba cu una mai naturală. Da n-am răbdare până mâine…
Claudia dragă, eşti un exemplu pentru mine, şi asta nu doar în scrabble. Dacă spun că mă aplec sub blândeţea ta, sper că spun totul.
Să ai sănătate şi, fireşte, bucurii. Multe.
Respecte!

sâmbătă, 11 decembrie 2010

O nouă perspectivă


V-a fost dor de mine? Şi mie de voi! Am pictat câteva clădiri din Centrul Vechi al oraşului Baia Mare. În maniera mea, fireşte. Dacă am… maniere? Normal că am. Că doar am trecut, la fel ca şi voi, printr-o multitudine de… remanieri (sic). Acu, trecând peste jocul de cuvinte, trebuie să ştiţi că, deşi v-aţi da repede seama ce-am pictat eu aici, acest colţ de oraş nu-i tocmai identic cu realitatea. Important este să vă placă şi, de ce nu, să vă motiveze să-mi vizitaţi oraşul. Că-i mândru tare. În aşteptarea sărbătorilor, vă doresc spor la bătut covoare.
Respecte!

miercuri, 1 decembrie 2010

În sfârşit, o pată de culoare


Cred că v-aţi cam săturat de alb-negru. Sincer, şi eu! Asta este o temă pentru teoria culorii. Unde-i culoarea, mă veţi întreba. Aici sunt toate culorile, doar că, suntem la faza de culori grizate şi, ca atare, toate conţin gri. În plus, dealul acesta arată cam trist, pentru că aşa este el, iarna, golaş. Dealul acesta se numeşte „Dealul Crucii”. Unde-i crucea? Ei, la asta nu ştiu ce să vă răspund. O fi luat-o vreun colecţionar, s-o fi prăpădit de la sine… Că doar suntem în România, nu? Şi, că tot am adus vorba de ţara noastră dragă, să ne trăiască. Ce le spun celor care continuă cu: „Păcat că-i populată”? Doar atât: Păcat că nu ne dăm seama cât suntem de frumoşi.
La mulţi ani, România!

marți, 30 noiembrie 2010

Au, mă doare!!

Mă doare mintea când mă gândesc la câte desene mai am de făcut. Mă doare spatele de la aplecarea mea spre.. artă. Mă dor tălpile de la atâta stat în picioare. Dar, cu toate astea, sunt, în continuare, plină de elan(i). Şi, de sărbători, voi fi plină de… reni. Ioi, că mi-am adus aminte. Cu un drum, ar trebui să-i scriu şi Moşului. Partea proastă este că am piciorul mic şi, implicit, ghetuţele mele sunt tot mici şi total neîncăpătoare. Credeţi că, dacă împrumut de la cineva un bocanc 45, se prinde moşu’? C-aş vrea să încapă muuuulte. Deşi, daca ar avea ceva minte-n cap, mai bine ar pune nişte bani – că, împachetaţi cu simţ de răspundere, atât câţi mi-ar trebui mie, ar încăpea şi-ntr-un botoşel.
Până la urmă, bune-or fi şi nişte bomboane. Dementă. Pardon, demente.
Până mâine, vă rog să fiţi cuminţi. No, ca iar n-am dat „space”: cu minţi!
Sănătate multă!

luni, 29 noiembrie 2010

Sunt neagră (şi) în cerul gurii

Cărbunele ăsta de desen, o fi el estetic acolo, pe hârtie, unde îi este locul, nicidecum pe nas, în urechi sau pe bocanci, unde îl aplic eu cu mult simţ artistic. Dacă ar fi doar pictură, aş face cu plăcere, fără să obosesc, fără să mă plictisesc, oricâte s-ar impune. Dar aici, la desen, mi se pare o muncă de chinez bătrân. Trebuie să faci haşuri, pe care le ştergi, şi iarăşi haşurezi, şi iar dai cu cârpa, şi mai tragi o „zeamă” cu podul palmei. Şi tot aşa, preţ de câteva ore, până iese ceva, drăguţ, dar total insuficient pentru profesor. Îmi voi mai plictisi paginile jurnalului o vreme cu aceste desene în cărbune, pentru că trebuie făcute vreo 20 de bucăţi până în ianuarie. Am să cer spor de toxicitate, spor de ruşine (Cum de ce? Ia încercaţi voi să mergeţi pe stradă ca şi cum aţi fi proaspăt ieşiţi din horn) şi, e clar, spor de ore suplimentare. Că m-or exmatricula ăştia din facultă pentru exces de zel. Că cine puii mei a mai văzut student care merge la toate orele şi, mai mult, stă şi peste program :p Da’ ies eu din recuperări anu’ acesta şi mă voi relaxa la anu’. Şi la anu’ iarăşi intru în recuperări şi, tot aşa, până la final. Dar nu-mi fac griji, ca, dacă a trecut o săptămână, e ca şi gata un an de studii. Că tăiem week-end-uri, tăiem sărbători, tăiem vacanţe… şi vedem noi ce mai tăiem.
Aşa că, dragii mei, cu optimism, înainte.
Respecte!

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Mâine, în sfârşit, somn de voie

De câţiva ani, m-am obişnuit să mă culc la ore foarte mici. Îmi este foarte greu să intru într-un ritm de oameni normali. Am încercat să mă culc mai devreme, dar nu se lipeşte neam somnul de mine. Aseară, în sfârşit am reuşit să adorm pe la miezul nopţii, dar mi-a fost imposibil să mă hotărăsc ce să fac de la ora 3.30 (când m-am trezit proaspătă ca o brânduşă după ploaie) până la ora 7.00. Am pornit televizorul, dar am auzit proteste îmblănite, de undeva de la celălalt capăt al patului. Am strecurat printre dinţi nişte scuze în direcţia căţelului meu şi am oprit teveul. Sper să-mi reglez sistemul, dacă nu vreau să dorm pe preş sezonul acesta :p V-am promis să vă arăt prima mea creaţie în cărbune. Să fiu sinceră, mi-a fost ruşine. De trei zile mă chinui să prind şpilul la chestia asta. Astăzi, în sfârşit, la a treia lucrare, parcă-parcă a ieşit ceva. Aseară, profesorul – importat din Cluj – ne-a făcut o demonstraţie de desen, demonstraţie la care nu cred c-am respirat, cu totul, mai mult de 20 cmc de aer. Până la urmă, Hamlet n-a fost cine ştie ce mare sculă. Că tot aşa mă întrebam şi eu, noaptea trecută, dacă are sau nu vreun rost să îmi mai bat capul cu şcoala. Că, între a fi sau a nu fi artist, este un drum atât de lung de parcurs, încât, firesc, a derivat altă întrebare: a avea sau a nu avea sens să faci ceva pentru care unii muncesc o sută de ani lumină. Talentul, spun unii, vine odată cu noi pe lumea asta. Greşit, spun eu. Talentul, fără muncă şi fără baze serioase, face cam cât un trandafir de plastic. De unde, presupun, vine şi vorba: cu cât învăţ mai mult, cu atâta îmi dau seama că nu ştiu (mai) nimic.
Până data viitoare, să aveţi un sfârşit de săptămână absolut minunat.
Şi, mai ales, să dormiţi bine! : )

joi, 25 noiembrie 2010

A mai trecut, uşor, o zi grea

Am petrecut şi azi, nici mai mult nici mai puţin decât 10 ore, în atelier. Din care, 9 ore, sigur în picioare. Asta îmi face bine, pentru că, mi-am dorit, întotdeauna, să fi avut gambele mai groase. Uite că am găsit soluţia : p Frec de două zile nişte cartoane cu cărbune. Astăzi, de-abia, cu chiu cu vai, mi-a ieşit un desen. Vi-l arăt mâine. Astăzi voi posta o pictură făcută ieri. Dacă vi se va părea că nu-i… spectaculoasă, înseamnă că nu vi se pare : )) Este pentru cursul de teoria culorii, unde a trebuit să folosim doar griul neutru. Parcă aşa-i zice. Asta este o temă pentru care trebuie să consumi cinci tuburi de două culori complementare, pentru a obţine acest gri. Iar după ce l-ai obţinut, constaţi că n-ai ce face cu restul de cantitate echivalentă cu 4,5 tuburi. Mâine am „Bazele desenului”, materie pentru care am chinuit acel desen în cărbune. Ca să fiu la zi, nu mai am de făcut decât încă…. 10. Aşa că, dragii mei, vă las, că mi-am adus să lucrez acasă.
Pe mâine. Respecte!

miercuri, 24 noiembrie 2010

Se vede fericirea pe faţa mea?


Pentru că, o vreme, nu voi reuşi să pictez acasă şi pentru că mi-e teamă să nu mă uitaţi, am să postez fiecare lucrare de-a mea realizată în atelierul facultăţii. Că-i bună sau nu, că va fi lucrare de nota 5 sau 10 (wow, ce optimistă sunt), jur să nu ascund nimic din ceea ce fac eu acolo. Îmi este destul de greu, pentru că am de recuperat aproape două luni de zile. Dar mă străduiesc şi voi încerca să nu vă dezamăgesc. Vreau să vă spun că, în prima zi de atelier, am fost în stare de şoc. Când mi-au spus pe ce dimensiune trebuie să pictăm, nu m-am putut aduna vreo două ore. Am stat ca prostu’ în faţa şevaletului. Eu, care am pictat pe suprafeţe mici, destul de pigulit şi migălit, să pictez pe o suprafaţă cât o uşă de dulap de haine… Am început în stilu-mi caracteristic şi, când am simţit că nu mă mai ţin nervii şi că au trecut şase ore fără să se contureze ceva concret, am luat spatula şi, cu tupeu, am umplut spaţiul într-o singură oră. Eu care nici în vis n-am pictat vreodată în cuţit sau spatulă sau cum le-o spune. Nu se vede prea bine în imaginea asta maniera de lucru abordată, dar mâine îi voi face o poză pe lumină de zi. Acuma mă duc în pat, să stau cu picioarele în sus, că atâta mă pot durea : )
Pe mâine!

duminică, 21 noiembrie 2010

Fac copii frumoşi!


Nu, nu în sensul în care credeţi voi. Aşa îi fac alţii. Eu doar îi pictez. Şi mă bucur de câte ori văd un copil frumos. Tăticul acestei fetiţe, pe numele ei Mara, mi-a umplut atelierul de lumină. Atâta fericire pe faţa unei persoane, rar mi-a fost dat să văd. Adevărul este că, doar prezenţa chipului Marei pe pânză, mi-a adus zâmbetul pe faţă, ori de câte ori o priveam. Este prima mea încercare şi, să fiu foarte sinceră, mi-a fost teamă să pictez copii. Dar, după faţa mai sus menţionatului tătic, eu cred că mi-a reuşit. Poate şi pentru că am pictat-o cu mult drag. Cred că, de fapt, e mai simplu să pictezi copii. Nu tu riduri, nu tu cearcăne, nu tu cute de expresie… Să vă spun un secret. Cred că mi-am asigurat şi al doilea portret de copil, pentru că am aflat de la – nu spui cine – că mai vine unu mic. La acelaşi tătic : ) Şi, cum nu-i pedagogic să nu dai la amândoi copiii deopotrivă… m-am scos : )) Îi urez Ritei – mama Marei şi a celui ce va să vină –, La Mulţi Ani sănătoşi şi frumoşi!
Respecte!

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Peisaj de toamnă

Tare vă rog să nu mă întrebaţi unde-i peisajul. Pe cuvânt de onoare că eu asta am vrut să iasă. Am început cu iarba, am continuat cu o căpiţă de fân şi nişte copaci de-o parte şi de alta şi, firesc, două dealuri. Că ce peisaj ar fi acela de n-ar avea dealuri. Şi nu mi-a plăcut. Era prea… normal. Şi-am făcut căpiţa, pară, copacii, struguri, dealurile, dovleci şi, de aici, n-a mai fost decât un pas până la ce vedeţi voi aici. Nu mai pot să spun decât: Să vă dea Dumnezeu… din belşug.



Respecte!

duminică, 14 noiembrie 2010

Parizianca

M-am tot gândit, dar n-am reuşit să găsesc o imagine a pariziencei moderne, aşa că, iată, bat aceeaşi cărare şi pictez, fireşte, o madame, o dansatoare de cabaret sau, ştiu şi eu, poate ultimul client… N-am postat mai repede, pentru că, în fiecare dimineaţă, când vroiam să-i fac o poză tabloului, constatam că trebuie să-i refac machiajul. Şi ieri aşa, azi aşa, până am prins făptaşul. Era îngerul meu care, presupun, a rămas cu reminiscenţe păcătoase, din vremea când era pământean. I-am surprins, dimineaţa devreme, sărutându-se. Iar îngerul meu avea pe faţă atâta roşu, c-am crezut c-a făcut vreo boală cu… transmisie. Pe vremea franţuzoaicei cu pricina, nu se descoperise, încă, rujul cu transfer zero. Aşa că, dacă ştiţi pe cineva care n-are obligaţii şi vrea aşa ceva la casa lui, s-o ia de-aici, că-mi strică ploile. Şi, uite, ca să nu zică neamurile celui care o ia, că-i o…. mă rog, uşurică, putem s-o promovăm ca fiind midinetă.
Respecte!

vineri, 12 noiembrie 2010

Gheişa

Abia acum, pictând gheişa asta, m-am luminat de ce nu mai are fluturaşul aripioare. Oricum, aripioarele import clasa I, le-a luat Madame Butterfly. Gheişele folosesc aripioarele fluturelui Pieris brassicae. Ce ziceaţi? Că japonezii nu cultivă varză? Cum le ştiţi voi pe toate… Bine, fie ca voi, că până la urmă, aici nici măcar nu-i vorba de fluturi. E vorba de iubire, si de frumos şi de dorinţă.

***

Mă uitam zilele astea la toate tablourile agăţate pe pereţii camerei mele şi mă minunam. Cu excepţia portretelor – unde nu există diferenţă semnificativă de stil – toate celelalte sunt, fiecare în parte, parcă pictate de altă mână. Să vă spun drept, tare mă chinuieşte ideea de a-mi găsi un stil. Sau stilul. Caut acel ceva după care să fiu recunoscută, fără să mi se citească semnătura. Aşa că, dacă va trebui să parcurg un drum lung până la a mă defini stilistic, vă rog să aveţi răbdare şi, de ce nu, să-mi spuneţi cam ce credeţi voi că mă „prinde”. Că mie, personal, îmi plac (aproape) toate : )
Respecte!

miercuri, 10 noiembrie 2010

Africaans woman

În timp ce lucram la tabloul ăsta, îngerul meu parcă nu-şi găsea locul. Venea în spatele meu, stătea câteva minute cu capul plecat într-o parte şi zicea ceva de genul „hmm”. Pleca, pentru a reveni iar şi iar. Îl întreb ce bai are. Zice: măi, mă gândeam că poate ai o problemă, să nu spun obsesie, cu nudurile astea. Mă uit mirată spre el şi-i spun zâmbind: când am pictat flori şi iarăşi flori, aia nu era obsesie? Zâmbeşte şi el. Îl rog să stea ca tipa din tablou. Asta, după ce-i recomand să-şi dea jos hanoracul (da, îngerul meu e un pudic, se îmbracă). Se aşeză cuminte în vârful patului, încercând să imite poziţia. E drept că-i puţin cam durduliu îngerul meu, dar şi de era mai suplu, tot n-ar fi reuşit. Zice, uşor încurcat: oare cine poate sta aşa?! Vă spun eu: negresele, ca de aia sunt… bune. Ştiţi care va fi reacţia femeilor la vederea picturii şi după citirea textului. Vor încerca, toate, fără excepţie, să vadă daca ele pot sta aşa. Dacă eu am încercat? O, da, şi nu doar o dată. Dacă am reuşit? Nu mă întrebaţi, pentru că şi eu voi fi discretă şi n-am să vă întreb.

marți, 9 noiembrie 2010

Mărunţica

Nu, nu e din cauza aparatului foto. De data asta, aşa am pictat, în… ceaţă. Nu mă întrebaţi cum l-am lucrat, că n-am să ştiu să vă răspund. Nici să nu-mi cereţi să mai fac unul la fel, că mă veţi pune în mare încurcătură. Să nu mă întrebaţi nici dacă „mărunţica” mea este cuminte sau obrăznicuţă. Nici de ce n-am pictat o femeie perfectă, să nu mă întrebaţi. Din punctul meu de vedere, perfecţiunea e rece. Perfecţiunea ne face să nu ne simţim în elementul nostru. Perfecţiunea este acel ceva, spre care toată viaţa tindem dar, în momentul în care suntem în preajma ei, ne sperie. Până la urmă, cine a inventat ideea de estetica urâtului, a fost om cuminte. Şi de mult bun simţ. Al esteticului. Cei ce fac teoria frumosului spun, printre altele, ca aceasta derivă din simetrie. Pe de altă parte, însă, nu există om cu toate… egale. De aici, aş putea trage concluzia firească cum că, de fapt, perfecţiunea nu există. Există doar reflexia ei, şi aceea, oarecum în… ceaţă.

duminică, 7 noiembrie 2010

Drumul spre nicăieri

Când copacii urcă la ceruri, se duc spre nicăieri. Plutesc în derivă, o vreme, aşteptând să li se scuture sămânţa. Sămânţa aşteaptă primul fulg de nea, se lipeşte înfrigurată de el şi, amândoi coboară, într-o tainică legănare, căutându-şi frunza potrivită pentru iernare. Şi peste ei coboară alţi fulgi, cei din prima linie, care vor fi sacrificaţi să-i ţină seminţei memoria caldă. Pentru că altfel, din sămânţa de mesteacăn s-ar naşte stejari. Cert este că, nu avem voie, sub nici un motiv, să dezvelim frunzele. Pentru că altfel, memoria noastră va fi în pericol de-a uita copacii. Şi, fără copaci, drumurile noastre vor merge spre nicăieri…

vineri, 5 noiembrie 2010

I.J.R.V.M.R.




În traducere: Întreprinderea Judeţeană pentru Recuperarea şi Valorificarea Materialelor Reciclabile. Pe vremuri imemoriabile, societatea asta era mană cerească pentru studenţi şi nu numai. Când rămâneai în pană de bani, goleai cămara de sticle goale şi fugeai la colţul blocului unde, un nene în halat - întotdeauna de un albastru îndoielnic – lua sticlă cu sticlă şi, cu o dexteritate greu de imaginat, trecea cu degetul mare peste gâtul tuturor sticlele, doar-doar o găsi vreuna ciobită, după care, îţi număra mănunţeii în palmă. Cele mai de preţ erau, fireşte, sticlele de şampanie. Era şi un banc pe tema asta: „Nu ştiu cum se descurcă alţii, că eu, unu, vând sticle goale de 100 lei pe lună, şi tot nu m-ajung cu banii”. Dar, pentru că nu mai există societatea asta, ce era să fac cu atâtea sticle goale? Am îmbuteliat... flori. Iar mă întrebaţi ce flori sunt astea? Este o întrebare răutăcioasă. Este atât de evident, încât... No, bine, hai că vă spun, totuşi: sunt magnolalaleloleucojum. Clară? Dară că-i clară. Mă am, da?
O seară frumoasă să aveţi : )
Respecte!

luni, 1 noiembrie 2010

Galeria jucătorilor de scrabble (Valentina Popescu)

Deci, uite că, încet, încet, îi dau gata şi pe arbitri. Da, ştiu că nu l-am semnat. Nu i-am pus nici „bijuurile”, că nu s-a uscat încă vopseaua (dar n-am răbdare să aştept 60 de ani să se usuce: p). Doamna Valentina este, ceea ce se numeşte, o contradicţie în termeni. Adică un avocat trebuie să fie… rău. Unui avocat, după câţiva ani de zile, i se imprimă pe faţă şi în atitudine, un acel ceva ce te ţine la distanţă. Acu, dacă stau să mă gândesc bine, poate fi acel gen de avocat care, cu zâmbetul de buze, dă cu ăia (răi) de pământ. Mie îmi este tare dragă. Şi mai dragă mi-a devenit când am văzut-o îmbrăcată în rochiţă cu… buline. Şi chiar şi mai dragă mi-a devenit când i-am văzut copiii. Toată stima, doamna Valentina.

Să ne revedem sănătoase : )
Respecte!

vineri, 29 octombrie 2010

Cu dragoste, fiului meu

Astăzi este o zi specială. N-am fost niciodată ceea ce se numeşte o cloşcă pentru puiul ei. Cum încerca să se strecoare sub fustele mele, cum mă îmbrăcam cu minijupă, aşa, să-i tai orice şansă de confort matern. Cum simţeam că mărunţeşte paşii, cum renunţam la tocuri şi-mi puneam adidaşi, să-l învăţ cu… ritmul. Cum îmi spunea că îi e foame, cum aruncam o privire plină de înţelesuri spre aragaz şi mă aşezam la masă, privind lung în fundul farfuriei. Cam aşa mi-am crescut eu copilul. Asta, dacă nu se trezesc amintirile în el şi-mi va spune că, de fapt, el m-a crescut pe mine. Se poate. Îmi amintesc de primul nostru calculator. De fapt, nu chiar calculator. Că mi-a spus copilul: „Mai mamă, toţi colegii mei au PC în dotare, numai eu nu”. Şi azi aşa, mâine la fel, până am făcut consiliu de familie – adică eu cu el – şi am decis: luăm, deocamdată, un monitor şi, când mai strângem nişte bani, cumpărăm şi hardul. Zis şi făcut. L-am ţinut noi preţ de câteva zile sub masă şi într-o după amiază, pentru că mai puţin până la salariu, adică vreo 25 de zile, ne-am hotărât, tot prin hotărâre de consiliu, să-l vindem. Şi l-am vândut. Doar că, a doua zi, ne-a bătut poliţia la uşă. „Doamnă, aţi cumpărat ceva de ocazie în ultima lună?” Le spun că da. Zice organul: „Îmi pare rău, dar este marfă furată şi se confiscă”. Ne-am aruncat unul altuia o privire satisfăcută – adică eu şi fiul meu – şi le-am zis că tocmai ce l-am vândut, din lipsă de „finanţuri”. La care organul zice să semnez un proces verbal, cum că nu m-a informat hoţul că-i marfă luată pe sub… mână. Şi zice: „Deci, sunteţi familia O..., da?”. Zic nu, asta scrie pe uşă, dar noi stăm în chirie. Aha, zice omu proaspăt lămurit. După care, continuă: „Înseamnă că sunteţi doamna A...„. Zic: „Nuuu, că tocmai ce-am divorţat. Sunt doamna M…”. Iar capătă omu’ o faţă luminată. Se apucă de scris. Ridică fruntea – care oricum era cam coborâtă spre ochi – şi zice: Şi copilul este M… si mai cum? Zic: „Nuuu, copilul este U…, după răposatul”. Omul cedează, ne pune să semnăm şi zice: „Mda”. Se întoarce pe călcâie (a încercat prima dată pe călcâi, da era să plece cu preşul), salută sec şi dus a fost. Iar eu cu fiul meu, am sărbătorit, de fericire că am vândut monitorul şi n-am rămas în pagubă. Şi uite aşa, cu bune şi cu rele, au trecut vreo 29 de ani de când l-am pus în faţa faptului împlinit. La mulţi ani, fiule şi să ai parte de ce-i mai bun pe lume (e de la sine înţeles că şi eu intru în grupa asta). Şi, ca să nu zici că de ziua ta vin cu mâna goală, uite, îţi dedic nişte flori, cu dragoste.

Semnează,
Mutzik

joi, 28 octombrie 2010

TOAMNA

„Lung îşi flutură spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste şolduri triumfale
Haina iluzorie.” (G.Topârceanu)

După aşa un moto, ar trebui să nu mai spun nimic. Dar eu, în mica mea lume, îmi permit să mai adaug câteva cuvinte, doar aşa, pentru a înălţa şi mai mult minunatele versuri ale dragului meu Topârceanu. De parcă asta ar fi posibil : ) Aici, în zona Maramureşului, toamna are, aşa, o culoare aparte. Un farmec greu de redat în cuvinte. Este o poezie cromatică. Este o simfonie a culorilor. Ca să mă credeţi, ar trebui să postez o poză cu toamna de aici. Dar nu pot face asta, pentru că ar păli de tot pictura mea. Şi ce interes aş avea să-mi fac eu, mie, una ca asta? : ) Aşa că, rămâne să mă credeţi, pe cuvânt, că toamna băimăreană este mirifică. Dacă vi se va părea că ceva-ceva din grandoarea toamnei transpare şi în pictura mea, atunci aştept iarna şi primăvara şi toamna. Poate celelalte trei anotimpuri vor fi mai blânde sub penelul meu.
Să aveţi o toamnă lungă.
Respecte!

miercuri, 27 octombrie 2010

FLORI DE GHEAŢĂ

După o pauză destul de lungă, m-am hotărât să mă (re)apuc de treabă. De data asta, m-a inspirat tubul cel mai mare de vopsea din dotare, şi anume cel cu alb. Ei bine, trebuie să ştiţi că iniţial, mă gândeam să iasă oarecum altceva, dar în faza asta m-am oprit şi am zis: Îmi place! Iar eu când hotărăsc că-i gata, apoi e chiar gata. Poate să mă roage şi mama, că eu nu mai trag nici măcar o liniuţă. Azi am mai băgat o geană pe net, la secţiunea flori. Ca de fiecare dată, am oftat adânc şi mi-am zis în sinea mea: eu aşa n-am să pot picta niciodată! Dar, ca de obicei, cineva îmi şopteşte: „Nu te lăsa, fată! Hai că şi ale tale arată a flori. Cine zice că nu-i aşa, înseamnă că n-a mirosit niciodată o floare cu sufletul”. Ei bine, sunt sigură că nici voi n-aţi rezista la asemenea îndemnuri. Aşa că, dacă aflaţi cam ce flori pot fi astea pictate de mine, nu ezitaţi să mă contactaţi. Până voi fi un om informat, eu le-am spus, simplu, flori de gheaţă.

În speranţa că veţi fi întotdeauna calzi la suflet, să ne reîntâlnim sănătoşi.
Respecte!

Notă: A se păstra departe de sursă directă de căldură : )

marți, 26 octombrie 2010

MULŢUMESC

Am făcut-o şi pe asta! Sincer, nu prea ştiu cum a fost şi ce s-a întâmplat acolo. Aşa emoţii am avut, că n-am văzut nici pe unde calc. Ştiu însă că m-am simţit copleşită de prezenţa voastră. Nu mă aşteptam la o asemenea participare afectivă. Când am văzut filmuleţul de deschidere a vernisajului, tot ce-am putut spune a fost: Doamne, da îngrămădită pot fi. Adevărul este că n-am crezut nici o clipă că mi se va cere să spun câteva cuvinte. Dacă era după mintea mea, aduceam tablourile şi mergeam, până se termina cu toate cele, în oraş, la o bere. Vă mulţumesc tuturor. Prietenei mele, Dana Boldor, pentru primele vopsele şi pensule. Le mulţumesc lui Septimiu Crivei şi Pusicăi, pentru toată străduinţa pe care şi-au dat-o, să pot avea eu acest moment fericit. Mulţumesc celor care au dorit să aibă un tablou de-al meu. Mulţumesc celor care, deşi nu şi-au dorit portretul, mi-au spus că sunt încântaţi de modul în care i-am pictat. Mulţumesc şi celor care au avut fineţea să nu-mi spună nimic – înţelegând prin asta că nu le-a plăcut cum i-am „scos” din penel. Mulţumesc tuturor cluburilor pentru cadourile primite. Sper să rămână între noi, dar nici când am fost mireasă (încercaţi să înmulţiţi cu trei), n-am primit atâtea flori. Mulţumesc din suflet patronilor Hotelului Ary, din Cluj Napoca (str. Magaziei, la 5 minute de Gară) precum şi personalului acestui hotel, pentru îngăduinţă şi profesionalism.

Trebuie să spun că, doar timpul scurt până la vernisaj, m-a împiedicat să-mi pictez toţi colegii de scrabble, dar că, fără excepţie, îi voi face pe toţi… nemuritori. Că vor sau că nu vor. Dorinţa mea este ca, odată, peste ani, să vă întâlniţi cu toţii, fiecare cu „perechea” lui pictată şi să beţi, întru dragă aducere aminte, un pahar cu… ce doriţi voi.
Încă o dată vă mulţumesc, tuturor, din suflet.
Respecte!

miercuri, 20 octombrie 2010

Nepreţuitul

Şi pentru că au trecut ani de când mi-am onorat fratele doar cu câteva cuvinte de ani lungi şi sănătate, şi pentru că s-o fi săturat omu’ de tricouri primite cadou de ziua lui, de la mine şi purtate tot… de mine, uite c-a venit şi momentul răsfăţului. Că deh, are soră artistă : ) Fratele meu, Virgil Măndicescu – alias Vivi – este, de departe, cel mai minunat frate din lumea asta. Dar să ştiţi că, şi de aproape, este la fel de extraordinar (sic). Orice altceva aş scrie aici, ar fi prea sărac pentru a vă explica de ce îl iubesc atât de mult.
La mulţi ani, frate, cu sănătate şi noroc!
Şi, să revin la primul meu slogan:
Trăieşte fiecare zi, ca şi cum ar fi ultima!

luni, 18 octombrie 2010

Vă invit cu drag la vernisaj – sâmbătă, 23 octombrie, ora 19, Hotel Ary, Cluj Napoca

Doamne, cât de pretenţios îmi pare că sună acest cuvânt, vernisaj. Mă simt ca şi cum aş purta haine de împrumut. Am aşa, nu ştiu cum să vă spun, sentimentul că, un pictor adevărat mi-ar fi spus:

- Auzi, tu fată, vezi că eu am puţină treabă. Ia de-aici două pensule, nişte vopsele, pânzele astea şi vezi ce poţi face, să nu-mi simtă nimeni lipsa. Şi, mai ales, încearcă să nu bage nimeni de seamă că-s făcute de-un amator.
No, amu, ce puteam face? N-am avut suflet să-l refuz. Dar mă gândesc cu teamă la acest vernisaj. Dacă vine pictorul şi-mi va spune ca a făcut o alegere proastă? Dar dacă o să-i placă, totuşi, ce-am pictat şi se va supăra că le-am semnat eu? Doamne, ingrată situaţie.
Să trecem peste trăirile mele şi să revenim la ale noastre. Pot spune că va fi un vernisaj cu „uşile închise”? Sigur că pot. Pentru că voi, dragii mei colegi de scrabble, veţi fi singurii care veţi veni. Pfoai, acuma-mi dau seama că, dacă le semna pictorul – deh, are un nume, nu? – venea lume muuultă. Na, dacă nu m-am gândit, nu m-am gândit. Toate se plătesc în lumea asta, nu? : ) Până la urmă, ştiţi ce? Îi plătesc pictorului materialele, îmi voi asuma toate tablourile, împreună cu criticile voastre, şi voi fi mândră de mine - aşa cum de mult nu mi s-a mai întâmplat. Ataşez şi imaginea unui tablou proaspăt înrămat, ca să vedeţi cam ce-o să… vedeţi : )
De fapt, ce vroiam eu să vă spun?! Da. Vă invit, pe toţi, cu mult drag la vernisaj.
Respecte!

duminică, 17 octombrie 2010

Galeria jucătorilor de scrabble – Alexandru Gheorghiu (littlebig)

Pe doctorul Alex Gheorghiu, parcă special l-a făcut Dumnezeu înalt – şi când spun înalt, e chiar înalt – ca să se aplece spre pacient. Adică, are littlebig, aşa, o aplecare spre inimile suferinde. Acum să nu vă apucaţi să-i împuiaţi omului capul cu iubiri neîmpărtăşite, inimi sfâşiate de despărţiri şi alte cele. Când spun că are o aplecare spre inimi, asta înseamnă că, da, e cardiolog. Să mă ferească natura (şi) de o boală de inimă, dar, dacă s-ar întâmpla, m-aş lăsa fără să clipesc pe mâna dr. Alex Gheorghiu. Şi ştiţi de ce? Nu doar pentru performanţele lui în domeniu ci, în primul rând, pentru blândeţea cu care ştie să asculte. Şi să mai ştiţi că, de câte ori cunosc o persoană integră şi care dă totul în meseria pe care o practică, devin, dintr-o dată, mândră că sunt româncă.

Respecte!

vineri, 15 octombrie 2010

Galeria jucătorilor de scrabble – Liliana Gall (lgall)

La doamna Liliana, nu găsesc nimic hazliu de scris, şi asta nu pentru că ar fi o ursuză, nicidecum, mai cu seamă că acest zâmbet îl poartă cu ea la fiecare turneu. Nu pot să scriu, pentru singurul motiv că nu o prea cunosc. Şi, de când s-a refugiat în spatele mesei de arbitraj, parcă îmi vine şi mai greu să o abordez : ) Este genul de persoană care nu bârfeşte, nu comentează, nu o auzi când calcă. Sunt sigură că mâine, dacă merg şi-i spun că am jefuit o bancă, nu doar că n-ar mai spune nimănui, dar mi-ar oferi acelaşi zâmbet tradus: draga de tine, greu trebuie să-ţi fi fost… Portretul Lilianei l-aş denumi „Doamna de catifea”. Ochi de catifea, păr de catifea, mers de catifea, zâmbet de catifea. Am eu ce am cu zâmbetul ei : ) Liliana, floare de mălin. Sper să-i placă, pentru că eu am pictat-o cu mare drag!

Respecte!

marți, 12 octombrie 2010

Galeria jucătorilor de scrabble – Alexandru Czaher (erik077)

Aici, dragii mei, e foarte simplu. Doctoru’ este ardelean de-al meu. Calm, cu vorba moale şi o privire atât de caldă, de zici că-i special făcută pentru meseria lui. Nu, nu vă lăsaţi păcăliţi de poza asta. Nu are ochi verzi, ci foarte albaştri. Un albastru cuminte tare. E drept că, de când s-a însurat, au devenit şi mai cuminţi. Mai albaştri, nu : ). Ce ziceam? Că-i molcom şi cuminte?? Pfui, am uitat complet de şoferul Czaher. Este cam ca Jekyll & Hyde. Se petrece o transformare cu doctoru’, de zici că-i altul. Îşi înfige talpa în acceleraţie cu o sete nebună şi toţi ceilalţi din trafic au o strângere puternică de stomac (să nu spun de b..ci) când intră el în depăşiri. Altfel, băiat cu ochi albaştri. Cuminte. Şi drag nouă, tuturor.

Respecte!

luni, 11 octombrie 2010

Galeria jucătorilor de scrabble – Mircea Bojiţă (myky503)

Da, am început să mă obişnuiesc cu unii dintre voi şi da, ştiu că mi se va da peste deşte. Aşa că, uite cum facem: ştiu că nu sunteţi de acord cu mine, dar EU vreau să vă spun că, nenea Bojiţă – cum îl alint eu – este un om de un bun simţ exagerat; că este o persoană pe care n-am văzut-o tristă niciodată; că doctorii, când l-au cotat la inimioară, i-au mai pus una, bonus, – de asta sunt „precisă”. O, şi să nu uit: găteşte Bojiţă mai ceva decât un bucătar cu patalama. Iar dacă unii dintre voi n-au avut norocul să mănânce din bucatele făcute de el, asta nu înseamnă că eu exagerez sau că vorbeşte gura fără mine.

Cu acelaşi respect, până la postarea următoare!

duminică, 10 octombrie 2010

Galeria jucătorilor de scrabble – Cosmin Donciu (cosmindon)

În afară de faptul că don Cosmin este un jucător de scrabble împătimit, trebuie să mai ştiţi ceva. Dacă vreţi să vedeţi frumoasele scrabbleului, întâi căutaţi-l din priviri pe el. Dacă se va întâmpla să nu-l vedeţi pe el, singurul motiv va fi acela că este înconjurat de fete frumoase : ) Cosmin este, aproape sigur, singurul dintre bărbaţi care ştie ce avem noi, femeile, pe suflet. Care este la curent cu tot ce mişcă. Este bărbatul care face ca orice pisică, fie ea şi cea mai curioasă, să pălească de neputinţa ei. Cosmin este, până la urmă, nu atât curios, cât un foarte bun confident. Şi, nu în ultimul rând, un prieten foarte bun. El, în sine, este un om bun. Ştie să râdă. Iar un om care ştie să râdă are, fără nici un dubiu, un suflet bun şi mare.


Respecte!

marți, 5 octombrie 2010

Galeria jucătorilor de scrabble – Andrei Spinei (andreis)

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când cunosc pe cineva, prima dată mă uit la mâini şi la încălţăminte şi pot spune, fără greş, ce fel de persoană este. Eu, personal, simt că plutesc, în momentul în care îmi cumpăr pantofi noi. Sunt capabilă să nu mănânc o lună, să rămân restantă la taxe, să… nu ştiu, să renunţ la multe, doar să-mi pot oferi o pereche nouă de călţuni. Asta e valabil la mine, valabil la multe alte femei, dar uite c-am trăit ziua să văd şi un bărbat care dă preţ pe acest accesoriu. Să vă spun că-i jucător de temut, că, dacă vrei să îi vezi numele la turnee, te uiţi obligatoriu sus, foarte sus, pe liste? Nu, asta deja ştie tot muritorul de rând, jucător de scrabble. Dar că Andrei este un bărbat fericit când îşi cumpără pantofi, nu ştiaţi. Nici că îi poartă cu o mândrie care, fără să ştii, te prinde şi pe tine, nu ştiaţi. Acu, fie vorba între noi, nu trăieşte pe picior mare, aşa că îşi poate cumpăra câte două perechi deodată. Ceea ce şi face: ) În concluzie, îi urez lui Andrei la mai multe cupe şi la mai multe… perechi de pantofi.


Respecte!

P.S. Singurul meu regret este că nu mi-a încăput pe pânză întreg, să-i pictez şi pantofii.

sâmbătă, 2 octombrie 2010

Prietenia nu se naşte cu dureri – ea este sau nu este


Am auzit, cu multă vreme în urmă, o vorbă ce mi-a plăcut foarte şi care sună cam aşa: Nu se iubesc cei ce se privesc unul pe celălalt, ci cei care se uită, împreună, înainte. Cam aşa devine problema şi într-o prietenie. Ce vreau să spun cu asta? Vreau să-i transmit dragei mele prietene, Pusica (Dana), că-i dau voie să mă… atingă, să i se „ia” din preaplinul optimismului meu şi, cu curaj, să meargă acolo unde sufletul şi spiritul ei îşi vor găsi împlinirea.
Şi, pentru că este ziua ei, îi doresc din suflet viaţă lungă şi frumoasă. În plus, îi dedic aceste modeste flori, să-i bucure aniversarea.
LA MULŢI ANI!

vineri, 1 octombrie 2010

Tristeţea unei veri pierdute


Dragostea mea pentru mare este, în fiecare an, la fel de intensă. Când o văd, de departe încă, simt că nu am aer, simt cum mă cuprinde un val de fericire. Este o senzaţie similară cu cea dată de fiorii primei întâlniri, de fluturii primului sărut… După ce am pictat-o, aşa, din amintiri, am mai stat în faţa şevaletului încă multă vreme. Simţeam că ceva lipseşte, că e prea multă tristeţe acolo, undeva, pe bucăţica de nisip pustie. Am exclus, pe rând, corăbioare, pescăruşi, umbrele, urme de paşi pierduţi… Probabil, într-o zi, se va cere singur acel ceva ce va întregi tabloul.
Dar, pentru că este prima mea încercare de acest gen, de când m-am apucat să pictez, n-am mai avut răbdare şi vi-l arăt şi vouă.
Cu drag.

marți, 28 septembrie 2010

Galeria jucătorilor de scrabble – Florica Bezan (prettyflor)

Pe Prettyfloricica – aşa îmi place mie să-i spun – nu am văzut-o îmbrăcată decât în culori serioase, singurul roşu din dotare fiind acela din obraji, culoare căpătată din orice vorbă şi din orice gest. Am stat puţin pe gânduri – nu prea mult, ce-i drept – dacă să-i las rochiţa neagră, sau s-o îmbrac aşa cum îmi dicta ochiul de... artist. Şi, precum se vede, am decis. Dacă o lăsam cu rochiţa neagră, puteam numi acest tablou „Cuminţica”. Acuma, cred că-i voi spune “Doamna în roşu”. În speranţa că modelul meu va fi mulţumit de portret, mai am o singură vorbă să-i spun: Nu mai pune totul la suflet, că vreau, peste ani de zile, să îţi pictez chipul cu aceeaşi plăcere.

Respecte!

duminică, 26 septembrie 2010

Galeria jucătorilor de scrabble – Dan Laurenţiu Sandu (dandls)

Pe scurt, DLS. Sau, tot pe scurt, să-i dăm cezarului ce este a cezarului! Sincer, dacă aş fi în locul lui, să mă scoată din casă muntele de cupe, diplome, medalii, cred că, de la o vreme, m-aş plictisi şi m-aş apuca de altceva. Deşi, dacă stau să mă gândesc bine, şi eu am impresia că nimeni nu spală vasele la fel de bine ca mine; că sunt de neînlocuit în sensul acesta (sic). Am fost întrebată (nu de o singură persoană, vă asigur) că, haha, hihi, să te vedem ce text scrii la portretul acesta. Am înţeles eu – că deh, sunt fată mare (sau pe aproape) – cum că domnul DLS nu este tocmai cel mai iubit dintre pământeni. Explicaţia este simplă şi, cred eu, de bun simţ. Competiţia este acerbă, la turneele de scrabble. Niciodată competitorii din tabăra adversă nu vor privi cu ochi buni pe cel care, ani la rând, le-a „suflat” titlurile. Să ne înţelegem, eu vorbesc aici de Dan Laurenţiu Sandu, jucătorul de scrabble. În rest, toţi suntem aşa cum suntem, cu bune şi cu rele. Oricum, eu cred că este necesar ca, în orice facem, să fie cineva care să ţină ştacheta cât mai ridicată. Şi trebuie să-i mulţumim maestrului pentru asta.

Până la următoarea întâlnire,
Respecte!

vineri, 24 septembrie 2010

Galeria jucătorilor de scrabble – Alice Mihai (puricel)

Alice este, după părerea mea, genul de femeie care se copilăreşte şi se va copilări încă mult de-acum încolo. Iar asta se vede nu după comportament – care, fie vorba între noi, este uşor prea matur pentru vârsta ei – ci din zâmbetul din colţul gurii şi din privirea ce nu-i stă locului o clipă. Prezentând-o astfel, aţi zice ca a ieşit un portret de femeie-copil. Ei, nu. Sub nici o formă n-am reuşit să prind altceva decât maturitate. Să mă înşele pe mine ochiul atât de mult? Sau am prins eu ceea ce există la Alice dincolo de aparenţe? Oricum, daca aş fi mama unei astfel de fete, aş tremura de teamă să nu o frângă vreun gest sau vreo vorbă nelalocul lor. Şi, pentru că Alice a intrat în galeria jucătorilor de scrabble (de ani buni de zile, eu doar am subliniat asta), trebuie să spun că este unul dintre jucătorii de care mi-e teamă. Întotdeauna.


Cu drag.

Respecte!

joi, 23 septembrie 2010

Bărbatul visurilor mele



M-am tot gândit cum aş putea picta un tablou despre dragoste. Doi îndrăgostiţi pe-o bancă în parc? Sau îmbrăţişaţi sub clar de lună! Sau o inimă însângerată (pfuu). Sau, Doamne ce multe s-au scris şi pictat despre dragoste... De luni de zile mă munceşte gândul acesta. Azi, în sfârşit, am găsit! Ceea ce am pictat eu, aici, acum, este exact cum îmi imaginez eu dragostea. Cred că, mai departe, cuvintele ar fi de prisos. Şi, imaginaţi-vă că am pe perete tabloul acesta. Şi că vine la mine un bărbat. Da bărbat de bărbat. Şi-l întreb: eşti capabil de o asemenea dragoste? El se uită la mine şi-mi spune: nu înţeleg ce vrei să spui, doar ştii că te iubesc. Eu mă uit la el şi-i spun: la revedere! Off, deja intru pe-un tărâm alunecos şi, - cred că nu exagerez dacă afirm – chiar puţin utopic.
În speranţa că există asemenea dragoste, vă salut cu respect!

miercuri, 22 septembrie 2010

Galeria jucătorilor de scrabble – Septimiu Crivei

Încep prin a-i spune stimatului meu coleg de scrabble, un La mulţi ani! Cu împliniri şi sănătate. Sper ca acest portret să fie un motiv în plus să-şi amintească, de această aniversare, cu drag.
Cu ceva vreme în urmă, îmi spune prietena mea, că trebuie să ne oprim să-l luăm şi pe Septimiu, că vine şi el la turneu. Îmi spune că-i profesor la universitate în Cluj, moment în care am început să caut cu privirea, printre cei ce veneau spre maşina noastră, un oarecare domn, de o oarecare vârstă. Respectabilă, fireşte. Prietena îmi spune: uite-l că vine. Mă uit, ocolesc cu privirea un tinerel care venea spre noi şi, pentru că nu mai văd pe nimeni altcineva, o întreb: copilul acesta e profesor? Mai târziu am aflat că are ceva ani peste cei pe care am presupus eu că-i are. Oricum, eu am rămas la aceeaşi părere, că un profesor de universitate trebuie să aibă undeva peste 60 de ani. Se pare, însă, că am fost eu ghinionistă în timpul facultăţii… Oricum, trebuie să vă spun un secret. De câte ori îl văd, îmi spun: a venit băiatul de porţelan. De ce-i spun aşa? Ar fi puţin prea mult de explicat, dar vă rog să mă credeţi că, dacă l-aţi cunoaşte, la fel aţi spune şi voi.
Şi, ca să închei în aceeaşi notă de calm şi mult bun simţ, pe care mi le inspiră modelul, trebuie să ştiţi că mă consider o persoană norocoasă că am avut ocazia să întâlnesc un astfel de om.
Până la viitoarea întâlnire,
Respecte!

luni, 20 septembrie 2010

Galeria jucătorilor de scrabble – Cristian Popescu (Ender)

A trecut ceva vreme de când n-am mai pictat un portret. Am început noua serie cu Ender, zis Baronu’. Am ezitat mult până să-l… încep. Mi-a fost teamă de ochii lui. Are o privire aşa, uşor rea, uşor (?) ironică, uşor blândă. Care va sa zică, grea. Modelul meu de azi, este, din punctul meu de vedere, întruchiparea a ceea ce înseamnă „decât iubit, mai bine respectat”. Deşi, dacă stau să mă gândesc bine, acest neiubit rezidă mai mult din faptul că puţin acceptă, cu zâmbetul pe buze, critica. Şi, la fel de puţini sunt cei care au curajul să spună lucrurilor pe nume. M-a întrebat Baronu’ de ce nu l-am pictat încă; oare nu e pictabil? Ba da, maestre, eşti deosebit de pictabil. Doar că artista are uneori temeri, cu atât mai mult când ştie cât de critic poate fi modelul. Acu, nu pot decât să aştept, ca la examen, reacţia examinatorului. Ce-i făcut, făcut rămâne! În speranţa că, în cazul meu, va aplica privirea blândă, să ne revedem sănătoşi.
Respecte!
 

duminică, 19 septembrie 2010

Nimic nu-i mai trist ca singurătatea



Cum vă spuneam, am fost pe litoral, la turneul de scrabble. Deşi septembrie, vremea a fost superbă. După încheierea concursului, am mai rămas trei zile. Vremea, în continuare, minunată. Doar că, după ce au plecat ceilalţi concurenţi, s-a lăsat, peste toate, liniştea. O linişte ce creştea cu fiecare oră. Nu-i nimic, mi-am zis eu, măcar voi citi. Rândurile îmi treceau prin faţa ochilor precum stâlpii de telegraf văzuţi dintr-un tren rapid. Nu-i nimic, mi-am zis iarăşi, voi merge la plajă. Cât şi când vreau eu. Apa rece. Lumea, străină. Fiecare era cu cineva. Doar eu, singură. Nu-i nimic, voi merge prin magazine, mi-am spus în gând. Magazinele, însă, goale. Din câteva se mai încărca marfa nevândută. Feţe obosite. Iz de mâncare unsă la singurul împinge-tava rămas deschis. M-am întors la hotel. Din nou, linişte. Ştiam că nu voi putea adormi repede, aşa că am înotat în piscină până mi s-a încreţit pielea pe buricele degetelor. M-am dus să mănânc de cină. Terasa pustie. La televizor, ştiri. Un bătrân stătea singur la o masă, cu o halbă de bere în faţă. Am ciugulit ceva, după care m-am dus la culcare, visând că sunt acasă. Doamne, ce cuvânt frumos. Acasă. Cu siguranţă, au fost cele mai triste zile, din câte îmi amintesc eu. N-am putut picta decât acest, să-i zicem, Recviem. Aşa mi-a venit mie să-i spun pânzei pe care o postez acum. De fapt, până astăzi, n-am putut picta nimic. Probabil, am adus cu mine starea de tristeţe, de la mare. Cam atât am avut a vă spune. Şi nu, nu fiţi trişti, că la mine starea asta nu durează mult. Maxim 2-3 ani. Hehe. Glumesc.
În speranţa că vă bucură revederea,
Respecte!

duminică, 29 august 2010

În sfârşit, răcoare


Ştiu că iar mă veţi întreba ce flori sunt astea. Ele, la origine, sunt un fel de flori de măceş altoit. Sau, poate, trandafiri sălbăticiţi. Cu ce seamănă florile mele, asta deja e altă chestiune. Totul este să fiţi de acord cu mine că sunt flori. Iar pe perete, vă spun eu, arată foarte frumos. Mi-a plecat îngerul în lume. Care va să zică, şi-a luat lumea-n cap. S-a dus la muncă în ţări străine. Cică îi trebuie bani să-şi cumpere aripi noi. Mie, personal, îmi plăcea şi aşa, jumulit. Mi-a fost tare greu să mă adun şi să pictez. Da no, sa nu creadă că fără el mi-a murit muza, uite, mi-am luat penelu-n dinţi şi-am pictat. Şi-oi mai picta, dar numai după ce mă întorc de pe litoral. Mă duc să prizez puţină briză. Că mie acum-mi place marea, când căldura e mai cumsecade şi preţurile mai aşezate.


Până data viitoare, vă doresc sănătate.

Respecte!

luni, 16 august 2010

Apus de soare

Greierii cântă ca apucaţii în grădină. Căldura din zilele astea m-a secat de inspiraţie. Nici cei mai înverşunaţi îndrăgostiţi nu se gândesc să se apropie la mai mult de -10 cm unul de celălalt. Prunele cad sec din pomi. Câinele meu aproape îşi calcă pe limbă când se târăşte de la o umbră la alta. Eu am o relaţie specială cu soarele. Dar există uneori iubiri care sfârşesc prin a te sufoca. Mă uit spre cer în speranţa că va veni şi pe uliţa mea ploaia. Am reuşit să stau câteva ore pe terasă şi să pictez câteva flori. Seara. La apus. Cam opărite şi ele. Atât am putut scoate. Până la primii stropi de ploaie, să ne revedem sănătoşi.


Respecte!