Mama ei de cioară

      Mai am de făcut nişte lucrări pentru examen, iar una dintre ele este o natură statică, în pastel. Partea proastă este că acasă nu am obiecte antice, din metal sau alte cele, aşa că tare greu mi-a fost să mă hotărăsc ce natură să pregătesc.

      Am încercat un aranjament gospodăresc, adică oale, căni, ibrice, dar arăta puţin prea… Adică nu mă reprezenta. Mă întreabă îngerul meu, după o primă încercare de a le aranja: „Ce zici, dacă le-ai spăla, nu s-ar vedea mai bine reflexe, umbre, mă rog, chestii de-astea?”. I-am aruncat o privire plină de înţelesuri, dar, pentru că avea dreptate, le-am dus înapoi, cu scuzele de rigoare că le-am mutat din locul lor după vreo doi ani de zile.

      Până la urmă – că eram gata-gata să renunţ – am dat cu ochii de cioara primită la vernisaj de la dragii mei colegi de club. Cioara trebuia să fie statică, normal, dar aluneca, precum o pasere beată, cu labele-n sus. Am proptit-o de încă o cutie şi am rugat-o să-mi pozeze, că iarna-i lungă şi nu se ştie când va avea şi ea nevoie de mine…
      Până la urmă am picat la pace şi, dacă vă uitaţi mai cu atenţie, e chiar încântată că a avut onoarea să fie modelul unei artiste de talia mea (32 la pantaloni). Dar nu mai zic nimic, pentru că, cioara tot cioară, şi mă pomenesc, mâine-poimâine, că-mi cere bani pentru prestaţie. Ne-am înţeles, deci: pastelul frumos, cioara, naşpa.
Respecte!

Peisaj citadin

          Pe ăsta l-am lucrat in cuţit. Tot, cap-coadă. Îmi spune azi o colegă că ce bine că ştiu lucra în cuţit de paletă. Probabil că aşa-i spune sculei. Aceeaşi sculă de care am întrebat-o pe vânzătoarea de la galeriile de artă, cerându-i un... şpaclu. Deci, nu, nu ştiu să lucrez în cuţit, dar nevoia te învaţă, nu? Ideea este că, tema asta am primit-o marţi, am început-o ieri şi trebuie terminată mâine. Cu pensula, nu-mi ajungea nici o lună, la dimensiunea asta, sa-l termin. Partea proastă, în toată povestea asta cu peisajul citadin, este că profesorul a venit să ne verifice, exact când terminasem eboşa pentru cer. Care eboşă a ieşit aşa, mai întunecată. Urma să intru cu nuanţe mai deschise, dar, ghinion, profesorul a decis: bun, promite… să vedem cum veţi reda „citadinul” noaptea. Nu i-am spus că nu-i noapte, că ar fi părut că nu ştiu ce fac acolo. Deci, noapte să fie, da nu azi, poate mâine, când se mai usucă. Azi ziceam că e mai pe... înserat. Nu ştiu cum va ieşi până la final, dar ştiu că am rămas fără culori. Din pensulă, făceam cel puţin 10 picturi cu aceeaşi cantitate de vopsea. Mă doare sufletu’ dar, cum arta cere sacrificii…
Până la „tema” următoare,
Respecte!

Greu, tare greu

Trebuie să vă spun, din capul locului, pentru cei care, cred, n-au înţeles umorul meu aproape englezesc, că am toată admiraţia pentru profesorii noştri. Şi, dacă trăiam cu impresia că n-am nevoie de învăţăturile lor, stăteam pe c… meu acasă. Ce-am scris ieri, rămâne foarte valabil, şi anume că simt cât de departe sunt de adevăr, de când sunt înconjurată de persoane motivate din domeniul artelor. Iar asta, creşte direct proporţional cu valoarea profesorului. Deci, cu cât este acesta mai bun, cu atât sunt eu mai… mai varză cu moralul. Şi, cum toţi dascălii mei sunt aleşi pe sprânceană, varza mea are frunze din ce în ce mai multe şi mai greu de digerat. Până la urmă, cine nu poate ţine pasul sau îl loveşte conştiinţa lucrului făcut degeaba, renunţă, nu? Că da, sunt mulţi care termină o facultate, dar nema vocaţie. Şi, dacă nu este vocaţie, nu este nici motivaţie. Mama, ce înţeleaptă m-am găsit al ora asta. Dar, dacă vă spun că stau în picioare de câteva ore să termin o temă pentru examen, poate îmi veţi acorda un strop de înţelegere. Pentru prima dată am lucrat cu pasteluri. Eu ştiam că pastelul este o culoare palidă, sau ceva de genul acesta. Sau, un fel de poezie. Sau… nu mai ştiu, orice dar nu creioane pufoase-uleioase de diverse culori. Mie îmi place ce-a ieşit, îmi plac şi ale colegilor. Poate, când voi avea timp, voi încerca nişte – portrete, fireşte – în pastel. Că-mi place. Spre deosebire de peniţă şi de acuarelă, asta-mi place. Merge ca şi uns. Uns pe gaia, ca mai-mai că mi-a dat sângele în deşte de atâta frecat. E şi mare – 1x0,7 m. Aşa că, măcar pentru efortul depus şi parcă tot merit un zgomot de fond încurajator.
Până la următoarea revedere,
Respecte!

Perfecţiunea nu există

Sau, mă rog, teoretic. Pentru că, dacă este să-l întrebaţi pe Ghiţă, iremediabil îndrăgostit de Mărie, veţi afla că da, Mărie este perfectă. Adică, fără cusur. Frumoasă coz. Dacă îl veţi întreba pe Ion despre Mărie, vă va spune că: mda, e drăguţă, dar parcă are nasul puţin cam mare… Dacă îl veţi întreba pe stimabilul meu profesor de desen, dl. Bonea, vă va spune, uitându-se la aceeaşi Mărie că „boring”, că nu are între ochi lungimea unui ochi, că nasul nu ţine oblu linia axului sagital, că cele două narine depăşesc nepermis de mult cele două comisuri ale gurii… No, vroiam să vedeţi cât de tare m-am luminat, de fapt, de când merg la facultate : p Şi, pentru a ne face şi mai tare de ruşine, acelaşi domn profesor, s-a apucat să ne facă o demonstraţie de desen în cărbune. Un bust de grec. Care grec, în viziunea filozofilor – greci şi ei – era perfect. Deci, fetele mele dacă vă bate gândul să aşteptaţi genul acesta de frumuseţe, lăsaţi-o-n tepşe de dorinţă, că nu „se ezistă” : )) Şi riscaţi să rămâneţi aşa…. cumva într-o perpetuă aşteptare! Una peste alta, vreau să vă spun că sentimentele mele pentru acest profesor – acelaşi importat din Cluj – nu sunt deloc înălţătoare. De ce? Simplu: vii, faci o demonstraţie de măiestrie în faţa studenţilor, după care le spui, aşa, trăgând de muşchiul rizoriu mai mult decât ar fi necesar, că hai, acu să vă văd pe voi. O stimată colegă de-a mea, d-na Margo, îmi zice: „Tu, pe mine aşa mă ambiţionează profesorul… abia aştept să mă apuc de treabă”. Pfu… pe mine, mă demoralizează. Pentru că, sincer, nu voi reuşi nevăr-niciodată asemenea performanţe. Şi atunci, ştiind asta, mă simt mititică şi neimportantă. Iar când pornesc la drum, ştiind că nu voi reuşi decât câţiva paşi timizi spre performanţă, mi se înmoaie toate cele. Nu mă pot abţine, totuşi, să nu vă arăt şi vouă ce-a ieşit, deşi, dacă ar fi să fiu fayr, ar trebui să postez, lângă cărbunele meu, şi pe cel al profesorului. Dar nu, eu nu sunt chiar aşa „sportivă”, drept pentru care, în speranţa unei încurajări, postez ce-am mântuit eu astăzi. Să ne revedem sănătoşi.
Respecte!

La Mulţi Ani!

         Să vă aducă anul nou împliniri (de exemplu, eu, de-aş putea, m-aş mai împlini cu vreo 5 kg), sănătate (E cineva bolnav? Nu? Să nici nu fie!!), bani cât să vă permiteţi o excursie în Bahamas (e la reducere în sezonul asta), dragoste (nici prea-prea, că ia minţile). Cam astea ar fi urările mele, foarte pe scurt, că vă e plin podul de ele…
         Ataşez, în loc de felicitare – o, Doamne, cine a mai trimis o felicitare, aşa, pe viu, prin poştă, în ultimii 20 de ani? Că, sincer, era tare plăcut să găseşti în cutia poştală câteva plicuri, de sărbători. E moda SMS-urilor. N-am trimis şi nici nu voi trimite vreodată. Cu atât mai mult, cu cât sunt din ce în ce mai impersonale. No, chestie de gusturi, fireşte…
         Deci, ataşez câteva lucrări – temă pentru sesiune, fireşte – în tuş. M-am învârtit prin peisaje, abstract, căniţe cu flori dar, în final, tot la portrete am ajuns. Cei ce se vor recunoaşte în aceste desene în peniţă, dacă nu se plac, să se prefacă a nu fi ei. Dacă le place, nu pot decât să mă bucur… deşi, la lipsa de îndemânare de care dau dovadă la cursul acesta, e lesne de imaginat că nu voi avea motive de bucurie. Da nu-i nimic. Eu mai încerc.
         Că tot veni vorba de măiestrie, să vă spun un secret: dacă primul atelier nu era cel de pictură, pe soarele meu că nu mai mergeam la şcoală. Dar, dacă-i musai, cu plăcere. De fapt, unde ar putea fi plăcerea, să stai aplecat de spate şi să scarpini cu peniţa ore întregi o bucăţică de carton, până să iasă ceva.
În speranţa că măcar v-aţi luat porţia de urări din jurnalul meu, vă mai doresc încă o dată, din suflet, La mulţi ani!!!
                                                                                                                                         Respecte!