Dacă-mi place cum cântă? O, da. Cred că nu-i pe lumea asta sunet mai frumos decât al curgerii apei, foşnetul frunzelor şi cel al pietrelor rostogolindu-se. Ştiaţi că, demult, tare demult, când încă nu se cunoştea metalul, pietricelele frumos colorate aveau putere de cumpărare? Şi, aşa cum ne place zornăitul „arginţilor”, aşa se bucurau şi ei când lăsau pietricelele să cadă, într-o rostogolire firească, în buzunarele şorţuleţelor sau ale pantalonaşilor. O, da, am uitat să vă spun că pietricelele colorate aveau valoare de schimb în… copilărie. Puteai cumpăra cam tot ce se putea vinde: ambalaje, sticluţe goale de medicamente, păpuşi de cârpă, cercei din cireşe…
Chiar şi acum, când merg la gârlă, culeg pietre frumoase, dar, de fiecare dată, după ce se usucă, le dispare tot farmecul. Şi, de fiecare dată, asta mă face să-mi amintesc de faptul că orice lucru, orice fiinţă, este minunată doar în mediul ei. Adică acolo unde îi este locul.
Deci, dacă vreodată trageţi concluzia că ceva nu pică bine simţului dvs. estetic, asta se întâmplă numai pentru că acel ceva este rupt de natura lui.
Se impune, deci, o întrebare: locul pietricelelor mele este aici, sau trebuia să le las de unde le-am luat? Nu de alta, dar tare îmi sunau în cap…
Respecte!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu