Se vede fericirea pe faţa mea?

Pentru că, o vreme, nu voi reuşi să pictez acasă şi pentru că mi-e teamă să nu mă uitaţi, am să postez fiecare lucrare de-a mea realizată în atelierul facultăţii. Că-i bună sau nu, că va fi lucrare de nota 5 sau 10 (wow, ce optimistă sunt), jur să nu ascund nimic din ceea ce fac eu acolo. Îmi este destul de greu, pentru că am de recuperat aproape două luni de zile. Dar mă străduiesc şi voi încerca să nu vă dezamăgesc. Vreau să vă spun că, în prima zi de atelier, am fost în stare de şoc. Când mi-au spus pe ce dimensiune trebuie să pictăm, nu m-am putut aduna vreo două ore. Am stat ca prostu’ în faţa şevaletului. Eu, care am pictat pe suprafeţe mici, destul de pigulit şi migălit, să pictez pe o suprafaţă cât o uşă de dulap de haine… Am început în stilu-mi caracteristic şi, când am simţit că nu mă mai ţin nervii şi că au trecut şase ore fără să se contureze ceva concret, am luat spatula şi, cu tupeu, am umplut spaţiul într-o singură oră. Eu care nici în vis n-am pictat vreodată în cuţit sau spatulă sau cum le-o spune. Nu se vede prea bine în imaginea asta maniera de lucru abordată, dar mâine îi voi face o poză pe lumină de zi. Acuma mă duc în pat, să stau cu picioarele în sus, că atâta mă pot durea : )
Pe mâine!

Fac copii frumoşi!

Nu, nu în sensul în care credeţi voi. Aşa îi fac alţii. Eu doar îi pictez. Şi mă bucur de câte ori văd un copil frumos. Tăticul acestei fetiţe, pe numele ei Mara, mi-a umplut atelierul de lumină. Atâta fericire pe faţa unei persoane, rar mi-a fost dat să văd. Adevărul este că, doar prezenţa chipului Marei pe pânză, mi-a adus zâmbetul pe faţă, ori de câte ori o priveam. Este prima mea încercare şi, să fiu foarte sinceră, mi-a fost teamă să pictez copii. Dar, după faţa mai sus menţionatului tătic, eu cred că mi-a reuşit. Poate şi pentru că am pictat-o cu mult drag. Cred că, de fapt, e mai simplu să pictezi copii. Nu tu riduri, nu tu cearcăne, nu tu cute de expresie… Să vă spun un secret. Cred că mi-am asigurat şi al doilea portret de copil, pentru că am aflat de la – nu spui cine – că mai vine unu mic. La acelaşi tătic : ) Şi, cum nu-i pedagogic să nu dai la amândoi copiii deopotrivă… m-am scos : )) Îi urez Ritei – mama Marei şi a celui ce va să vină –, La Mulţi Ani sănătoşi şi frumoşi!
Respecte!

Peisaj de toamnă

Tare vă rog să nu mă întrebaţi unde-i peisajul. Pe cuvânt de onoare că eu asta am vrut să iasă. Am început cu iarba, am continuat cu o căpiţă de fân şi nişte copaci de-o parte şi de alta şi, firesc, două dealuri. Că ce peisaj ar fi acela de n-ar avea dealuri. Şi nu mi-a plăcut. Era prea… normal. Şi-am făcut căpiţa, pară, copacii, struguri, dealurile, dovleci şi, de aici, n-a mai fost decât un pas până la ce vedeţi voi aici. Nu mai pot să spun decât: Să vă dea Dumnezeu… din belşug.



Respecte!

Parizianca

M-am tot gândit, dar n-am reuşit să găsesc o imagine a pariziencei moderne, aşa că, iată, bat aceeaşi cărare şi pictez, fireşte, o madame, o dansatoare de cabaret sau, ştiu şi eu, poate ultimul client… N-am postat mai repede, pentru că, în fiecare dimineaţă, când vroiam să-i fac o poză tabloului, constatam că trebuie să-i refac machiajul. Şi ieri aşa, azi aşa, până am prins făptaşul. Era îngerul meu care, presupun, a rămas cu reminiscenţe păcătoase, din vremea când era pământean. I-am surprins, dimineaţa devreme, sărutându-se. Iar îngerul meu avea pe faţă atâta roşu, c-am crezut c-a făcut vreo boală cu… transmisie. Pe vremea franţuzoaicei cu pricina, nu se descoperise, încă, rujul cu transfer zero. Aşa că, dacă ştiţi pe cineva care n-are obligaţii şi vrea aşa ceva la casa lui, s-o ia de-aici, că-mi strică ploile. Şi, uite, ca să nu zică neamurile celui care o ia, că-i o…. mă rog, uşurică, putem s-o promovăm ca fiind midinetă.
Respecte!

Gheişa

Abia acum, pictând gheişa asta, m-am luminat de ce nu mai are fluturaşul aripioare. Oricum, aripioarele import clasa I, le-a luat Madame Butterfly. Gheişele folosesc aripioarele fluturelui Pieris brassicae. Ce ziceaţi? Că japonezii nu cultivă varză? Cum le ştiţi voi pe toate… Bine, fie ca voi, că până la urmă, aici nici măcar nu-i vorba de fluturi. E vorba de iubire, si de frumos şi de dorinţă.

***

Mă uitam zilele astea la toate tablourile agăţate pe pereţii camerei mele şi mă minunam. Cu excepţia portretelor – unde nu există diferenţă semnificativă de stil – toate celelalte sunt, fiecare în parte, parcă pictate de altă mână. Să vă spun drept, tare mă chinuieşte ideea de a-mi găsi un stil. Sau stilul. Caut acel ceva după care să fiu recunoscută, fără să mi se citească semnătura. Aşa că, dacă va trebui să parcurg un drum lung până la a mă defini stilistic, vă rog să aveţi răbdare şi, de ce nu, să-mi spuneţi cam ce credeţi voi că mă „prinde”. Că mie, personal, îmi plac (aproape) toate : )
Respecte!