La mulţi ani, Mihai!

        

           Pentru că, pur şi simplu, n-am avut timp să pictez ceva absolut special de ziua ta, dragul meu băiat, încerc să dau o utilitate acestei lucrări. Tocmai ce mi-ai spus că sunt foarte scumpe chiriile acolo, aşa că uite cum facem: Podul e rezistent, din piatră, iar dacă stai pe partea dinspre lanul de grâu, eşti ferit de curent. Şoseaua este chiar deasupra şi, pe jos, faci doar 20 de minute până la muncă. Numa’ ai grijă să te înveleşti bine şi mai ales să-ţi pui ciorapi groşi, că nu-i de glumă cu umezeala. Auzi? Dacă vin alţii şi vor să-ţi ocupe locul de sub pod, numai’mi spui şi se rezolvă. Că doar la mine-i pensula, nu? Da, ştiu, era mai bine dacă-ţi făceam o casă. Dar stau şi mă gândesc: dacă nu ştii cum e să n-ai o casă, ai putea aprecia dacă ai primi una aşa, hop-ţop, peste noapte? Nuuu. Dar, promit solemn că, până la anul, dacă nu te ia… valu’, îţi face mama o casă frumoasă, cu mansardă şi muşcate în pridvor.
          Îţi doresc viaţă lungă şi plină de bucurii şi, mai ales, nu renunţa niciodată la vise.
          Semnat: Mutzik

Simplitatea e frumoasă

      Am fost nevoită să fac o reproducere (temă) şi am ales să pictez după Amadeo Modigliani (1884- 1920), sculptor şi pictor italian, cu puternice influenţe africane în arta sa. De Modigliani, presupun că a auzit mai toată lumea. Ceea ce s-ar putea să nu ştiţi, este că a fost ucenic al lui Brancuşi. Şi nu (doar) mândria naţională m-a determinat să îl aleg, ci faptul că pictura acestui artist mă unge la suflet. Adevărul este că, de când lumea, ce-i simplu e şi frumos. Lucrarea se numeşte „Portrait Of Woman In Hat” (Jeanne Hebuterne In Large Hat). Dacă această reproducere vă va incita curiozitatea de a vedea şi alte lucrări ale acestui pictor, înseamnă că ceva-ceva tot am făcut şi eu pentru artă (sic). Vă îmbrăţişez, cu drag şi, să nu uitaţi: simplitatea e frumoasă!

Numele ei este Femeie

Nu mă omor după reproduceri dar, când am văzut fotografia asta, am vrut musai s-o transpun pe pânză. Normal, am cerut acordul persoanei din imagine care, la rândul ei, a cerut acordul fotografului care a realizat-o. Asta se întâmpla cu multe luni de zile în urmă. De atunci, aproape că n-a trecut zi în care să nu pun pensula pe ea. A trecut prin atâtea faze – toate nemulţumitoare în ce mă priveşte – că puteam face cel puţin o duzină de picturi în timpul acesta. A trecut prin „perioada” gri, mov, violet, verzui, roşu, din nou mov, negru şi sepia. Am rămas la sepia – de fapt, nici nu ştiu dacă nu-i cumva, mai degrabă, roşu englez. Vă întrebaţi, probabil, de ce dau atâtea detalii. Simplu: pentru ca persoana pictată să fie absolut convinsă că am vrut să dau ce-i mai bun din mine şi, mai ales, că am pictat-o cu mult drag. Sper din suflet că îi place.

Tufănele, crizanteme sau ochiul boului?

Recunoaşteţi, e un pas mare pentru mine. De data asta, am trei variante la flori. Reale. Dacă vă uitaţi cu atenţie, avem şi petale. Doar că frunzele nu mi-au mai încăput între flori şi le-am pus pe unde… nici n-aţi crede ca se pot pune nişte frunze. Deci, să facem un scurt rezumat: flori care există, există. Frunze, fără doar şi poate, există. Codinţe, există. Culoare…. Toată câtă am avut-o pe paletă – doar nu credeaţi că, pe criza asta, fac risipă… Sincer, m-a bătut gândul să pun fluturi în loc de frunze. Dar, deşi credeam că-i la mintea copiilor să desenezi fluturi, ei bine, mie n-au vrut să-mi pozeze nici mituiţi cu frunze de varză. Nu-i nimic, la noapte exersez şi nici nu vă dezmeticiţi bine din ploaia mea de frunze, că hop, vin cu fluturii.

Până apar cu micile zburătoare, eu zic să vă bucuraţi de ce-am postat acum. Că-i mai sigur.

Cu mult drag!

Vine ploaia, bine-mi pare…

… floarea o să-mi crească mare. Da, fac flori într-o duşmănie. Ştiu că nu este punctul meu tare (asta admiţând că ar exista vreunul), dar tot sper că, într-o bună zi, cineva îmi va spune că flori ca ale mele, nici că „se mai” există. De fapt, ideea este că, periodic, admir picturile altora, pe net. Şi mă apucă tristeţea (după faza cu încântarea) când văd cum redau dumnealor petala catifelată şi stropul de rouă pe petala catifelată, toate sub un norişor pufos şi, de ce nu, catifelat. După ce îmi trece starea de admiraţie, îmi şoptesc în barbă: hm, trebuie să-mi iasă şi mie. Drept pentru care, mă ţin de pensulă şi, cu o gingăşie greu de privit, mă apuc să pictez suav şi fluid şi… no, înţelegeţi voi. Dar, după câteva mişcări de-astea netede şi feminine, îmi patinează (mintea sau mâna?) şi aşa, ca într-un puseu de draci amestecaţi cu visare, iese, până la urmă, ceea ce vedeţi. Şi, normal, va trebui să gândiţi puţin la florile astea, pentru că, nu-i aşa, ar avea şi ele nevoie de un nume : )
Cu mult drag, până data viitoare.