Vine ploaia, bine-mi pare…

… floarea o să-mi crească mare. Da, fac flori într-o duşmănie. Ştiu că nu este punctul meu tare (asta admiţând că ar exista vreunul), dar tot sper că, într-o bună zi, cineva îmi va spune că flori ca ale mele, nici că „se mai” există. De fapt, ideea este că, periodic, admir picturile altora, pe net. Şi mă apucă tristeţea (după faza cu încântarea) când văd cum redau dumnealor petala catifelată şi stropul de rouă pe petala catifelată, toate sub un norişor pufos şi, de ce nu, catifelat. După ce îmi trece starea de admiraţie, îmi şoptesc în barbă: hm, trebuie să-mi iasă şi mie. Drept pentru care, mă ţin de pensulă şi, cu o gingăşie greu de privit, mă apuc să pictez suav şi fluid şi… no, înţelegeţi voi. Dar, după câteva mişcări de-astea netede şi feminine, îmi patinează (mintea sau mâna?) şi aşa, ca într-un puseu de draci amestecaţi cu visare, iese, până la urmă, ceea ce vedeţi. Şi, normal, va trebui să gândiţi puţin la florile astea, pentru că, nu-i aşa, ar avea şi ele nevoie de un nume : )
Cu mult drag, până data viitoare.