Nu mă las, da nu mă las deloc

V-am spus eu, cândva, că florile îmi dau mari bătăi de cap. V-am spus atunci, v-o spun şi acum. De ce insist, totuşi, să alerg după căruţa care nu mă prinde? Pentru că primul tablou cu floarea soarelui a produs cuiva atâta bucurie şi încântare, încât, în marea mea bunătate (sic), m-am gândit că, poate, mai bucur pe cineva. Şi-am mai pictat o pânză cu floarea soarelui. Şi voi picta până, ori voi deveni specialistă, ori, cineva, la un moment dat, îşi va lua inima-n dinţi şi-mi va spune să renunţ. Dacă vreţi să fiu sinceră până la capăt, apoi să ştiţi că mie-mi place. Aş prefera, însă, tot sincer, să vă placă vouă. Când mi-am luat inima-n dinţi şi-am hotărât să pictez florile astea, am avut avânt, am avut şi plăntuţele cu pricina, dar îmi lipsea vaza. Florile mele preferate sunt freziile, aşa că nu-i greu să vă imaginaţi cam ce fel de vaze am eu în dotare. Şi, ca să nu-mi treacă elanul (că vroia s-o ia spre unul dintre poli, n-am priceput exact care), am ieşit pe uliţă şi-am întrebat care are ceva fain în care să-mi pun florile. Dacă aveţi impresia că a trebuit să bat din poartă-n poartă, vă înşelaţi. A fost suficient să merg în mijlocul drumului, să zâmbesc fără drept de replică şi să întreb. M-au auzit toţi vecinii, mai precis vecinele, că ele erau de interes – pensionare fiind, toată ziua stau la fereastră şi numără câţi intră şi mai ales câţi ies (că nu ies întotdeauna câţi intră) de la mine. M-am rotit pe călcâie mărunţel, cât să cuprind toate ofertele şi-am decis că oala asta ţărănească e cea mai faină. Că, până la urmă, mi-am zis eu, dacă nu vă plac florile, poate vă place ulcica.

Până data viitoare, să fiţi sănătoşi şi buni la suflet.

Respecte!