Galeria jucătorilor de scrabble – Vasile Mihalache (vica)

Mai trebuie oare să fac prezentările? Dl. Mihalache este într-o permanentă mişcare. Atât de permanentă, încât, chiar şi când stă jos, senzaţia de mişcare continuă. În afară de faptul că este unul din greii jocului de scrabble, am mai observat ceva la dumnealui. Bărbaţii nu prea plâng, nu-i aşa? Că de… nu dă bine. Nu, n-a plâns dl. Mihalache! Bărbaţii, în general, nici nu prea fac gesturi care să te facă să plângi. Adică, nu prea le au ei, prin definiţie, cu fineţurile de comportament sau de limbaj. Bărbaţii, în general, sunt bărbaţi (de parcă noi, femeile, n-am şti asta şi trebuie s-o dovedească). Aşa simt ei. Aţi observat, cred, c-am folosit de fiecare dată „în general” şi „de regulă”. Asta pentru că, firesc, sunt şi excepţii. La turneul de dinainte de penultimul – aici v-am pierdut, aşa-i? -, dl. Mihalache era responsabil cu premierile. Adică: mai dădea două cupe, îşi mai lua şi el una; mai dădea trei diplome, îşi mai trăgea şi el una. După ce s-a terminat festivitatea de premiere a seniorilor, au urmat juniorii. Ce credeţi voi c-a făcut dl. Mihalache? I-a oferit, cupa câştigată de el, fetiţei lui, jucătoare de scrabble şi ea, cadou de zi de naştere a micuţei. Şi da, am simţit aşa, un fel de mişcare pe verticală a părului de pe mâini, un fel de ceva ce nu vroia să alunece pe gât în jos (aşa păţesc eu când vreau să mă dau puternică şi nu vreau să mă vadă careva plângând). Şi da, am simţit şi un soi de invidie. Dar de ce mă mir, că nici la Loto n-am câştigat niciodată.


Jos pălăria, domnule Mihalache.

Respecte!

Nu mă las, da nu mă las deloc

V-am spus eu, cândva, că florile îmi dau mari bătăi de cap. V-am spus atunci, v-o spun şi acum. De ce insist, totuşi, să alerg după căruţa care nu mă prinde? Pentru că primul tablou cu floarea soarelui a produs cuiva atâta bucurie şi încântare, încât, în marea mea bunătate (sic), m-am gândit că, poate, mai bucur pe cineva. Şi-am mai pictat o pânză cu floarea soarelui. Şi voi picta până, ori voi deveni specialistă, ori, cineva, la un moment dat, îşi va lua inima-n dinţi şi-mi va spune să renunţ. Dacă vreţi să fiu sinceră până la capăt, apoi să ştiţi că mie-mi place. Aş prefera, însă, tot sincer, să vă placă vouă. Când mi-am luat inima-n dinţi şi-am hotărât să pictez florile astea, am avut avânt, am avut şi plăntuţele cu pricina, dar îmi lipsea vaza. Florile mele preferate sunt freziile, aşa că nu-i greu să vă imaginaţi cam ce fel de vaze am eu în dotare. Şi, ca să nu-mi treacă elanul (că vroia s-o ia spre unul dintre poli, n-am priceput exact care), am ieşit pe uliţă şi-am întrebat care are ceva fain în care să-mi pun florile. Dacă aveţi impresia că a trebuit să bat din poartă-n poartă, vă înşelaţi. A fost suficient să merg în mijlocul drumului, să zâmbesc fără drept de replică şi să întreb. M-au auzit toţi vecinii, mai precis vecinele, că ele erau de interes – pensionare fiind, toată ziua stau la fereastră şi numără câţi intră şi mai ales câţi ies (că nu ies întotdeauna câţi intră) de la mine. M-am rotit pe călcâie mărunţel, cât să cuprind toate ofertele şi-am decis că oala asta ţărănească e cea mai faină. Că, până la urmă, mi-am zis eu, dacă nu vă plac florile, poate vă place ulcica.

Până data viitoare, să fiţi sănătoşi şi buni la suflet.

Respecte!

Galeria jucătorilor de scrabble – Cornel Faur (cornf)

Sau, cum i se mai spune, omu’ cu mapa. Domnul Cornel are, de fapt, o sumedenie de mape. Care mai de care mai bibilită şi mai plină de cuvinte. Ăsta-i rău! V-o spun eu. Când am fost la prima mea competiţie de scrabble, am mers aşa, senină, convinsă fiind că nu mulţi cunosc DEX-ul ca mine. Ei, dar când a început a turna domnul Faur cuvinte – stăteam încruntată, încercând să îmi dau seama în ce limbă vorbeşte – mi-am dat seama că-s departe de adevăr. Şi, deşi nu uit cum m-a umilit de fiecare dată (în forul meu foarte interior, se înţelege), nu pot să nu-i recunosc meritele. O fi el campion, o fi el premiat şi meşter mare într-ale cuvintelor, dar, până una-alta uite că l-am făcut şi eu pe el. Nu de alta, dar am auzit că are acasă o vitrină cu trofee. Şi, Doamne, ce bine i-ar şedea printre cupe şi medalii cu pănglicuţe tricolore. Care pănglicuţe mi le doresc şi eu. Să aibă, fireşte, ceva greu la capăt. Că de vitrine, nu duc lipsă. Acestea fiind spuse, la mai mare maestre şi să ne auzim sănătoşi.
Respecte!

Notă: Aceste picturi nu obligă modelele la şi cu nimic. Vizionare plăcută!

Galeria jucătorilor de scrabble – Lucian Grosu

Încep prin a (mă) plânge. Până la urmă, nu-i greu să pictez. E mai greu să postez. Mereu, aceeaşi problemă, cu albul luminos ce-mi iese în evidenţă de la aparatul foto. Dacă până acum m-a mai deranjat, pe ici, pe acolo, acum sunt de-a dreptul supărată. Pentru că modelul ales de mine s-a hotărât să poarte alb. A aflat dumnealui că se poartă albul. Adevărul este că-l prinde… (off, iar nu pot face zâmbeţele). Ştiu că nu există cuvântul, dar sună aşa drăguţ… Eheee, şi pe lângă chestiunea cu albul, a mai intervenit o problemă. Nu mi-a încăput pe pânză. L-am luat eu, cu binişorul, mai de la barbă în sus şi, când să-l duc la bun sfârşit, am văzut că mai era ceva din frunte. N-a încăput toată. Vă imaginaţi voi cam pe unde se termină, da?

Şi, că tot am adus vorba despre frunte, se impune o întrebare. De ce mă mai mir că iau bătaie la concursuri?

Domnule Grosu, dacă, în drumurile dvs. vă opriţi şi pe blogul meu, vă salut cu căldură şi respect. 

În speranţa unui aparat foto mai intelighent o ţâră şi cu gândul că nu vă voi pierde după această postare i(luminată), vă doresc o seară frumoasă!

P.S. Credeţi sau ba, căţelul meu a mâncat azi două prune. Adevărate. Şi a scuipat sâmburii, ca microbiştii cojile de la bomboanele agricole.

Galeria jucătorilor de scrabble – Adi Popan

Nu ştiţi voi de câtă vreme mă munceşte gândul acesta. Adică să-i pictez pe jucătorii de scrabble. Dacă aţi fost atenţi cât de cât, aţi văzut că cealaltă – la fel de mare – pasiune a mea, este jocul de scrabble. Şi la scrabble, la fel ca în pictură, dau totul din mine. Adică trăiesc cu speranţa că numele meu înseamnă (sau, mai corect, va însemna) ceva. Of, ce ţi-e şi cu omu’ asta. Face orice să iasă din anonimat. Unii fură, alţii duc o ţară de râpă, unele pozează în şi cu iepuraşi. Eu, mai modestă din fire, mi-am găsit două pasiuni în care, în timpul rămas, nu prea mai este loc pe podium şi pentru mine. Vedeţi, n-am spus că nu-s în stare, ci doar că mi-e timpul scurt. Dulce mediocritate, bătătorite ţi-s cărările!

Şi, cum vă spuneam, m-am decis, totuşi, să fac această galerie. Dacă mă mişc natural, până la turneul de scrabble, din septembrie, sper să am cât să pun de-o expoziţie. Trebuie să fac o specificaţiune, monşer (mi s-a părut mie că sună bine asocierea ăstor două cuvinte). Toţi cei care se vor regăsi în această galerie, nu trebuie decât să se admire. Faptul că se vor regăsi aici, nu-i obligă cu şi la  nimic. Încă o rugăminte: dacă cineva nu vrea să apară în panoplia mea de pricepuţi într-ale literelor, să-mi spună.

Pentru început, m-a inspirat Adi Popan, jucător de frunte – ioi, ce comunist sună – şi om cu sufletul cât casa. Dacă-l cunoaşteţi, anunţaţi-l că-i aici, la mine pe blog, că doar-doar s-a bucura.

Mie mi-a fost dor de voi. Da’ vouă de mine?

Respecte