Africaans woman

În timp ce lucram la tabloul ăsta, îngerul meu parcă nu-şi găsea locul. Venea în spatele meu, stătea câteva minute cu capul plecat într-o parte şi zicea ceva de genul „hmm”. Pleca, pentru a reveni iar şi iar. Îl întreb ce bai are. Zice: măi, mă gândeam că poate ai o problemă, să nu spun obsesie, cu nudurile astea. Mă uit mirată spre el şi-i spun zâmbind: când am pictat flori şi iarăşi flori, aia nu era obsesie? Zâmbeşte şi el. Îl rog să stea ca tipa din tablou. Asta, după ce-i recomand să-şi dea jos hanoracul (da, îngerul meu e un pudic, se îmbracă). Se aşeză cuminte în vârful patului, încercând să imite poziţia. E drept că-i puţin cam durduliu îngerul meu, dar şi de era mai suplu, tot n-ar fi reuşit. Zice, uşor încurcat: oare cine poate sta aşa?! Vă spun eu: negresele, ca de aia sunt… bune. Ştiţi care va fi reacţia femeilor la vederea picturii şi după citirea textului. Vor încerca, toate, fără excepţie, să vadă daca ele pot sta aşa. Dacă eu am încercat? O, da, şi nu doar o dată. Dacă am reuşit? Nu mă întrebaţi, pentru că şi eu voi fi discretă şi n-am să vă întreb.

Mărunţica

Nu, nu e din cauza aparatului foto. De data asta, aşa am pictat, în… ceaţă. Nu mă întrebaţi cum l-am lucrat, că n-am să ştiu să vă răspund. Nici să nu-mi cereţi să mai fac unul la fel, că mă veţi pune în mare încurcătură. Să nu mă întrebaţi nici dacă „mărunţica” mea este cuminte sau obrăznicuţă. Nici de ce n-am pictat o femeie perfectă, să nu mă întrebaţi. Din punctul meu de vedere, perfecţiunea e rece. Perfecţiunea ne face să nu ne simţim în elementul nostru. Perfecţiunea este acel ceva, spre care toată viaţa tindem dar, în momentul în care suntem în preajma ei, ne sperie. Până la urmă, cine a inventat ideea de estetica urâtului, a fost om cuminte. Şi de mult bun simţ. Al esteticului. Cei ce fac teoria frumosului spun, printre altele, ca aceasta derivă din simetrie. Pe de altă parte, însă, nu există om cu toate… egale. De aici, aş putea trage concluzia firească cum că, de fapt, perfecţiunea nu există. Există doar reflexia ei, şi aceea, oarecum în… ceaţă.

Drumul spre nicăieri

Când copacii urcă la ceruri, se duc spre nicăieri. Plutesc în derivă, o vreme, aşteptând să li se scuture sămânţa. Sămânţa aşteaptă primul fulg de nea, se lipeşte înfrigurată de el şi, amândoi coboară, într-o tainică legănare, căutându-şi frunza potrivită pentru iernare. Şi peste ei coboară alţi fulgi, cei din prima linie, care vor fi sacrificaţi să-i ţină seminţei memoria caldă. Pentru că altfel, din sămânţa de mesteacăn s-ar naşte stejari. Cert este că, nu avem voie, sub nici un motiv, să dezvelim frunzele. Pentru că altfel, memoria noastră va fi în pericol de-a uita copacii. Şi, fără copaci, drumurile noastre vor merge spre nicăieri…

I.J.R.V.M.R.

În traducere: Întreprinderea Judeţeană pentru Recuperarea şi Valorificarea Materialelor Reciclabile. Pe vremuri imemoriabile, societatea asta era mană cerească pentru studenţi şi nu numai. Când rămâneai în pană de bani, goleai cămara de sticle goale şi fugeai la colţul blocului unde, un nene în halat - întotdeauna de un albastru îndoielnic – lua sticlă cu sticlă şi, cu o dexteritate greu de imaginat, trecea cu degetul mare peste gâtul tuturor sticlele, doar-doar o găsi vreuna ciobită, după care, îţi număra mănunţeii în palmă. Cele mai de preţ erau, fireşte, sticlele de şampanie. Era şi un banc pe tema asta: „Nu ştiu cum se descurcă alţii, că eu, unu, vând sticle goale de 100 lei pe lună, şi tot nu m-ajung cu banii”. Dar, pentru că nu mai există societatea asta, ce era să fac cu atâtea sticle goale? Am îmbuteliat... flori. Iar mă întrebaţi ce flori sunt astea? Este o întrebare răutăcioasă. Este atât de evident, încât... No, bine, hai că vă spun, totuşi: sunt magnolalaleloleucojum. Clară? Dară că-i clară. Mă am, da?

O seară frumoasă să aveţi : )

Respecte!

Galeria jucătorilor de scrabble (Valentina Popescu)

Deci, uite că, încet, încet, îi dau gata şi pe arbitri. Da, ştiu că nu l-am semnat. Nu i-am pus nici „bijuurile”, că nu s-a uscat încă vopseaua (dar n-am răbdare să aştept 60 de ani să se usuce: p). Doamna Valentina este, ceea ce se numeşte, o contradicţie în termeni. Adică un avocat trebuie să fie… rău. Unui avocat, după câţiva ani de zile, i se imprimă pe faţă şi în atitudine, un acel ceva ce te ţine la distanţă. Acu, dacă stau să mă gândesc bine, poate fi acel gen de avocat care, cu zâmbetul de buze, dă cu ăia (răi) de pământ. Mie îmi este tare dragă. Şi mai dragă mi-a devenit când am văzut-o îmbrăcată în rochiţă cu… buline. Şi chiar şi mai dragă mi-a devenit când i-am văzut copiii. Toată stima, doamna Valentina.

Să ne revedem sănătoase : )
Respecte!