Heloo, mai e cineva pe aici?

Mă simt plină de modestie în seara asta. Deci! Ştiu, v-aţi simţit singuri, fără rândurile mele din fiecare seară. Nu vă mai spun că ştiu cât de goale v-au fost zilele, fără picturile mele minunate. Şi da, ştiu că vă sunt tare-tare dragă şi că v-am lipsit.

Şi, iarăşi, nu vă mai spun cât de tare mi-au lipsit încurajările voastre (acu vorbesc serios).

Dacă se mai întâmplă să fie câte-o gaură în jurnalul meu, nu fiţi supăraţi. Înseamnă că n-am inspiraţie. Dar am rezolvat-o, într-un final. Am prins un canal tv, cu gimnastică. Şi zicea doamna: inspiraţi, expiraţi, inspiraţi… Ei, şi de acolo am luat eu o gură de inspiraţie. După cugetări adânci (1,7-2,0 m), cred că voi rămâne la portrete. Dar, şi aici există un dar – cum altfel? – nu oricine mă inspiră. Ei, şi dacă vine omu’ la mine şi comandă un portret, cum să-i spun că n-are faţă? Cu mine-i simplu. Vreau portret, îmi bag faţa la oglindă, şi după ce primesc mult râvnitul răspuns la oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai tralala din ţară, din câteva peneluri m-am scos cu-n autoportret. Dar – fir-ar el de dar – îmi voi auzi vorbe cum c-aş fi narcisistă. Ori, aşa ceva, exclus. Vă spun din start. Nu îmi place de mine. Dar deloc. Singurul avantaj este acela că mă pot picta şi cu ochii închişi. De fapt, două avantaje. Nu o să-mi reproşez – eu, mie, niciodată - că n-a ieşit cum m-aş fi aşteptat. Concluzia – că trebuie trasă şi asta – este că, dacă solicitaţi artistul din mine să vă aducă nemurirea, să nu îmi plângeţi pe umăr. Nu se admit reclamaţii ulterioare. Ultima mea temă de inspiraţie, am găsit-o în iarbă. Se însorea. Tema se însorea, că mie mi-a fost chiar rece astăzi. În speranţa că: aşa ochi deosebit de minunat de albaştri, aşa câine frumos şi aşa pictoriţă măiastră nu veţi mai întâlni, vă aştept cât de curând, la viitoarele postări.

Pe… vedem noi pe când.

Respecte!

Şi eu sunt o figură!

Si totuşi… ce-i mai frumos pe lumea asta decât florile şi femeile? De ce femei şi nu flori în lucrările mele? Să vă explic. Am pictat flori, am pictat o femeie. Din partea florilor, nici o reacţie. Nici o tresărire. Ei, deja la femeie, s-a schimbat chestiunea. M-am uitat la autoportret – că eu eram femeia – apoi m-am uitat la mine. Se vedea clar că-s încântată de ceea ce a ieşit. Mi s-a umplut sufletul de bine când am văzut ce fericită eram, privind tabloul. Clar, mă voi picta de câte ori vreau să mă simt bine. Am făcut o excepţie, zilele astea, şi am pictat altă femeie. Încă nu ştie ce-a ieşit. Nu s-a văzut prin ochii mei. Mi-ar fi plăcut s-o văd şi pe ea privindu-se. Sau, poate că nu? Poate că ea se vede altfel. Poate alţii o văd altfel. Până la urmă, important este că am pus suflet. Mult suflet, şi sper ca şi modelul să simtă asta.

Aştept în continuare un bărbat… model.

Să ne revedem sănătoşi.

Respecte!

De ce nu şi bărbaţi?

Mai nou, privesc totul, ca pe un posibil subiect pentru pânzele mele. Obositoare obsesie. Şi azi a fost frig, drept pentru care am pictat în cameră. Abia acum îmi dau seama cât este de importantă lumina. Întrucât am fost încurajată în sensul acesta, am lucrat şi astăzi un portret. De femeie. M-a întrebat îngerul meu de ce doar femei? De ce nu-l pictez pe el, că-mi stă de model. I-am spus că are o figură prea… angelică, iar eu nu pictez biserici. Bine, dar un bărbat, pe cine vrei tu, de ce nu pictezi? I-am spus că nu cunosc bărbaţi urâţi. Adică, nu urâţi în sensul urât al cuvântului. Ci aşa… mai expresivi. Cred că am să apelez la vecinii mei. Că, la vârsta lor, au măcar riduri de expresie. O să vedem ce iese. Că dacă tot le dau cafeluţă, măcar să mă aleg şi eu cu ceva. Unii au pictat ţărăncuţe – cu diverse broboade. Alţii, doamne cu pălării de epocă. Eu am pictat o ţărancă emancipată. Vi se pare că seamănă cu mine? Coincidenţă. Vi se pare că seamănă cu o ţărancă? Dacă da, nu vă contrazic. Ok, sunt eu în varianta mai plinuţă şi cu mai mult păr în dotare. Am voie să visez, da?

În speranţa că se va oferi să-mi fie model un bărbat care crede că are ceva a-mi spune - din punct de vedere al esteticii urâtului -, aştept oferte. Contra cafeluţă, fireşte.

Până atunci, sănătate şi împliniri.

Respecte!

Lucrare executata in ulei, pe panza, pe sasiu de lemn, dimensiuni 30x20 cm, rama inclusa.

Dacă râdeţi, nu mă supăr!

E un frig afară… Dacă vara asta se încăpăţânează să fie toamnă până la toamnă, îmi voi muta atelierul în casă. Azi mi-au îngheţat mâinile pe pensulă. Suflam când pe pânză, când în pumni. Până la urmă, mi-am amintit că sunt, totuşi, ardeleancă şi am pălincă în casă. După un păhărel, mi-a trecut frigul, dar nu răspund de ce-a ieşit pe pânză. Ei, glumesc, normal. Era însă – şi asta nu de la băutură, ci de la aiureala mea – să-mi sparg timpanul. Mă scărpinam cu coada pensulei şi m-am speriat – nu ştiu de ce n-am speriat, cred că aşa-s eu, mai sperioasă – şi mi-am înfipt-o în ureche. Cum ce? Coada de la pensulă. Din fericire, nu s-a întâmplat nimic grav. Şi, dacă surzeam, ce dacă? A fost unul care a compus surd. Altul a pictat aşa, mai într-o ureche. De aici, s-ar putea trage o concluzie firească, şi anume că, dacă vrei să fii cineva, trebuie musai să-ţi lipsească ceva. Nu aprofundăm subiectul, pentru că nu spui ce-mi lipseşte mie. Dacă ştiţi, nu spuneţi nici voi. La nimeni. Rămâne între noi.

Pe mâine seară.

Respecte!

Meşterul

Ora 9.00 AM

Mă bate gândul, de la o vreme, să iau câteva ore de pictură. M-am uitat la lucrările câtorva maeştri de-ai locului. Frumoase. De altfel, noi avem aici o chestie recunoscută în lume, numită Şcoala băimăreană de pictură. Este atât de renumită ca stil şi culoare, încât – iertată-mi fie ignoranţa – nu prea deosebeşti pictorul. Doar şcoala. Iar acesta-i motivul pentru care, totuşi, ezit să iau ore de pictură. Îmi doresc foarte mult să fiu eu. Cu cât mă uit mai mult la alte lucrări, cu atâta-mi dau seama mai tare că, deşi pare aiurea ce spun, subiectele sunt cam aceleaşi, bătute de artişti în sute de ani. Iar pictori care au un stil inconfundabil sunt puţini. Foarte puţini. Iar riscul de a face ceea ce se numeşte pictură de gang, este enorm.

Cred că de aici vine tristeţea mea. Că nu mă găsesc. Am impresia că nu fac decât să calc, timid, pe urmele altora care au încercat pânza cu degetul. Vă mulţumesc celor care m-aţi încurajat. O singură vorbă de suflet, poate face diferenţa între voi fi sau aş fi vrut să fiu.

Ora 16.30 PM

În urbea mea, mai exact în Centrul Vechi al oraşului, mai există străduţe mici, cu case vechi şi cu ceea ce se numeau, odată, prăvălii. Mi-am luat căţelul şi am pornit într-o plimbare, să caut o firmă unde să-mi înrămez două pânze. Le scot din punga de 1 leu, le aşez cu grijă pe masa din mijlocul atelierului şi-l întreb pe meşter dacă mi le poate face, repede, adică unul foarte repede şi celălalt doar repede. Se uită omu’ la mine şi zice, cu un ton foarte serios: Ale cui sunt picturile astea? Îi răspund că ale mele. Zice: Ale dvs., clar, dar de unde le aveţi? Păi eu le-am pictat. Şi unde nu începe meşterul să-mi explice că sunt talentată, că lui îi trec prin faţă multe picturi, că am o mânăăăă… Nu ştiu de ce am fost aşa tristă zilele trecute, dar ştiu sigur de ce am fost fericită astăzi. M-am simţit de o mie de ori mai bine decât dacă mi-ar fi făcut mie, ca femeie, un compliment. Am ieşit din atelierul meşterului plină de vară şi de viaţă şi de tot ce-i frumos. Ei, deci,tocmai ce scriam dimineaţă în jurnal: cât de mult poate să însemne cuvântul. Vă rog să nu luaţi rândurile astea ca pe-o lipsă de modestie. Sunt conştientă şi eu – chiar şi eu – că nu mi-a făcut analiza picturilor vreun artist sau vreun critic de artă. Dar, pentru mine, a însemnat foarte mult. Atât de mult, încât am vrut să împart cu voi bucuria trăirilor mele.

     Azi n-am avut timp să termin la ce lucrez acum. Că am stat ţeapănă pe un scaun în aşteptarea orei când mi s-a spus să mă întorc să-mi iau tablourile înrămate.Surpriza a fost, din nou, mare. Când am intrat în atelier, le-am văzut puse pe perete, între multe alte tablouri. Erau frumoase. Aşa cum haina face pe om, aşa şi rama face tabloul. Părerea mea. De ce n-am lucrat după ce m-am întors, mă veţi întreba. N-am putut. Le-am agăţat pe deja cunoscutul meu cuier, şi le-am privit. Probabil vreo două ore. Cu mândrie şi o fericire ce părea să nu se termine. Am stat pe acelaşi scaun, la fel de ţeapănă. Norocul meu că s-a întunecat afară.

Rămâneţi sănătoşi, să ne revedem mâine, la fel de împliniţi.

Respecte!