Meşterul

Ora 9.00 AM

Mă bate gândul, de la o vreme, să iau câteva ore de pictură. M-am uitat la lucrările câtorva maeştri de-ai locului. Frumoase. De altfel, noi avem aici o chestie recunoscută în lume, numită Şcoala băimăreană de pictură. Este atât de renumită ca stil şi culoare, încât – iertată-mi fie ignoranţa – nu prea deosebeşti pictorul. Doar şcoala. Iar acesta-i motivul pentru care, totuşi, ezit să iau ore de pictură. Îmi doresc foarte mult să fiu eu. Cu cât mă uit mai mult la alte lucrări, cu atâta-mi dau seama mai tare că, deşi pare aiurea ce spun, subiectele sunt cam aceleaşi, bătute de artişti în sute de ani. Iar pictori care au un stil inconfundabil sunt puţini. Foarte puţini. Iar riscul de a face ceea ce se numeşte pictură de gang, este enorm.

Cred că de aici vine tristeţea mea. Că nu mă găsesc. Am impresia că nu fac decât să calc, timid, pe urmele altora care au încercat pânza cu degetul. Vă mulţumesc celor care m-aţi încurajat. O singură vorbă de suflet, poate face diferenţa între voi fi sau aş fi vrut să fiu.

Ora 16.30 PM

În urbea mea, mai exact în Centrul Vechi al oraşului, mai există străduţe mici, cu case vechi şi cu ceea ce se numeau, odată, prăvălii. Mi-am luat căţelul şi am pornit într-o plimbare, să caut o firmă unde să-mi înrămez două pânze. Le scot din punga de 1 leu, le aşez cu grijă pe masa din mijlocul atelierului şi-l întreb pe meşter dacă mi le poate face, repede, adică unul foarte repede şi celălalt doar repede. Se uită omu’ la mine şi zice, cu un ton foarte serios: Ale cui sunt picturile astea? Îi răspund că ale mele. Zice: Ale dvs., clar, dar de unde le aveţi? Păi eu le-am pictat. Şi unde nu începe meşterul să-mi explice că sunt talentată, că lui îi trec prin faţă multe picturi, că am o mânăăăă… Nu ştiu de ce am fost aşa tristă zilele trecute, dar ştiu sigur de ce am fost fericită astăzi. M-am simţit de o mie de ori mai bine decât dacă mi-ar fi făcut mie, ca femeie, un compliment. Am ieşit din atelierul meşterului plină de vară şi de viaţă şi de tot ce-i frumos. Ei, deci,tocmai ce scriam dimineaţă în jurnal: cât de mult poate să însemne cuvântul. Vă rog să nu luaţi rândurile astea ca pe-o lipsă de modestie. Sunt conştientă şi eu – chiar şi eu – că nu mi-a făcut analiza picturilor vreun artist sau vreun critic de artă. Dar, pentru mine, a însemnat foarte mult. Atât de mult, încât am vrut să împart cu voi bucuria trăirilor mele.

     Azi n-am avut timp să termin la ce lucrez acum. Că am stat ţeapănă pe un scaun în aşteptarea orei când mi s-a spus să mă întorc să-mi iau tablourile înrămate.Surpriza a fost, din nou, mare. Când am intrat în atelier, le-am văzut puse pe perete, între multe alte tablouri. Erau frumoase. Aşa cum haina face pe om, aşa şi rama face tabloul. Părerea mea. De ce n-am lucrat după ce m-am întors, mă veţi întreba. N-am putut. Le-am agăţat pe deja cunoscutul meu cuier, şi le-am privit. Probabil vreo două ore. Cu mândrie şi o fericire ce părea să nu se termine. Am stat pe acelaşi scaun, la fel de ţeapănă. Norocul meu că s-a întunecat afară.

Rămâneţi sănătoşi, să ne revedem mâine, la fel de împliniţi.

Respecte!