Heloo, mai e cineva pe aici?

Mă simt plină de modestie în seara asta. Deci! Ştiu, v-aţi simţit singuri, fără rândurile mele din fiecare seară. Nu vă mai spun că ştiu cât de goale v-au fost zilele, fără picturile mele minunate. Şi da, ştiu că vă sunt tare-tare dragă şi că v-am lipsit.

Şi, iarăşi, nu vă mai spun cât de tare mi-au lipsit încurajările voastre (acu vorbesc serios).

Dacă se mai întâmplă să fie câte-o gaură în jurnalul meu, nu fiţi supăraţi. Înseamnă că n-am inspiraţie. Dar am rezolvat-o, într-un final. Am prins un canal tv, cu gimnastică. Şi zicea doamna: inspiraţi, expiraţi, inspiraţi… Ei, şi de acolo am luat eu o gură de inspiraţie. După cugetări adânci (1,7-2,0 m), cred că voi rămâne la portrete. Dar, şi aici există un dar – cum altfel? – nu oricine mă inspiră. Ei, şi dacă vine omu’ la mine şi comandă un portret, cum să-i spun că n-are faţă? Cu mine-i simplu. Vreau portret, îmi bag faţa la oglindă, şi după ce primesc mult râvnitul răspuns la oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai tralala din ţară, din câteva peneluri m-am scos cu-n autoportret. Dar – fir-ar el de dar – îmi voi auzi vorbe cum c-aş fi narcisistă. Ori, aşa ceva, exclus. Vă spun din start. Nu îmi place de mine. Dar deloc. Singurul avantaj este acela că mă pot picta şi cu ochii închişi. De fapt, două avantaje. Nu o să-mi reproşez – eu, mie, niciodată - că n-a ieşit cum m-aş fi aşteptat. Concluzia – că trebuie trasă şi asta – este că, dacă solicitaţi artistul din mine să vă aducă nemurirea, să nu îmi plângeţi pe umăr. Nu se admit reclamaţii ulterioare. Ultima mea temă de inspiraţie, am găsit-o în iarbă. Se însorea. Tema se însorea, că mie mi-a fost chiar rece astăzi. În speranţa că: aşa ochi deosebit de minunat de albaştri, aşa câine frumos şi aşa pictoriţă măiastră nu veţi mai întâlni, vă aştept cât de curând, la viitoarele postări.

Pe… vedem noi pe când.

Respecte!