Ochii care se văd, nu se uită!

E o vorbă, cum că ochii care nu se văd, se uită. Eu cred că, aici, e vorba despre ochii soacrei. Că ăia se uită, se uită, nu s-ar mai uita deloc. Ochii de azi, cine-i vede, nu-i mai uită (da, am eu o problemă cu ochii în seara asta). Eu credeam că ochii-s ochi, că diferă, în esenţă, culoarea, pe ici pe acolo, poate unghiul faţă de.. .nas, să zicem. Da nu-i tocmai aşa. Ochi ca cei din pictura de azi, cu siguranţă nu-mi va fi dat să întâlnesc de multe ori în viaţă. Ocupă toată pânza. Cu siguranţă că, dacă îi pictam doar ochii, ar fi recunoscut-o şi băiatul de la cablu, şi fata care vinde ziare, şi vecinul de la două sute blocuri distanţă. Acum, am făcut cum a vrut ea. Peste o vreme, s-ar putea să nu mă rabd, şi să fac cum vreau eu. Un tablou doar cu ochii ei.

Fac eu cum fac, şi reuşesc să-mi minimalizez măiestria în faţa voastră. Da, ştiu, e meritul fetei că are ochii ăştia. Eu, doar i-am stricat puţin, atât cât m-a lăsat penelul.

Cu drag, pe când ne-om revedea.

Respecte!