Albă ca Zăpada de România

M-am întrebat, de multe ori, de ce Albă ca Zăpada nu este româncă. Acum, că-s ceva mai mare, cred că am prins ideea. Dacă Albă ca Zăpada locuia la Mediaş? S-ar fi numit Gri ca Zăpada. Dacă locuia în Baia Mare, s-ar fi numit Roşie ca Zăpada. Dacă locuia prin Harghita, mai pe la munte, putea fi Albă ca Zăpada, dar ce ne făceam cu piticii? Cum i-ar fi explicat ei, ungureşte, prinţului, cu ce s-a înecat sărăcuţa? Că, nu-i aşa, se presupune că Albă ca Zăpada era româncă. Sau, bine, putea fi şi unguroaică, dar măcar prinţul trebuia să fie românaş, nu? Asta, ca să nu ajungem de unde am plecat, adică la o poveste de import. Rămânea biata fată cu măru-n gât. Şi, pentru că a venit vorba despre măr, uite că şi aici ar fi fost o problemă. Pe cine mai dădea autorul vina pentru fructul otrăvit? Pe spanioli, pe turci, pe olandezi? Nu, că ăştia din urmă ne-au otrăvit… lalelele. Ok, fie, mărul era din livada proprie. Neaoş românesc. Dar de unde prinţ? Din Anglia, fireşte. Că doar nu a investit degeaba în sătucul ăla. Mai rămâne o singură întrebare: să înveţe Charles româneşte, sau piticii englezeşte? Deşi, povestea fiind deja cunoscută, nu-i nici prinţul acela tâmpit şi va ştii cu ce s-a înecat fătuca noastră, fără să mai angajeze acei şapte pitici. Că până-i învaţă limbi străine, până acceptă Albă ca Zăpada să muşte din măr, scoate din buzunar prea mulţi… pitici. Mărul îl dau eu. Aşa, de dragul poveştii. Că poate nu apare prinţul în timp util şi rămân eu cu piticii. Care pitici? Nu mai contează, atâta timp cât sunt şepte.