Cu dragoste, fiului meu

Astăzi este o zi specială. N-am fost niciodată ceea ce se numeşte o cloşcă pentru puiul ei. Cum încerca să se strecoare sub fustele mele, cum mă îmbrăcam cu minijupă, aşa, să-i tai orice şansă de confort matern. Cum simţeam că mărunţeşte paşii, cum renunţam la tocuri şi-mi puneam adidaşi, să-l învăţ cu… ritmul. Cum îmi spunea că îi e foame, cum aruncam o privire plină de înţelesuri spre aragaz şi mă aşezam la masă, privind lung în fundul farfuriei. Cam aşa mi-am crescut eu copilul. Asta, dacă nu se trezesc amintirile în el şi-mi va spune că, de fapt, el m-a crescut pe mine. Se poate. Îmi amintesc de primul nostru calculator. De fapt, nu chiar calculator. Că mi-a spus copilul: „Mai mamă, toţi colegii mei au PC în dotare, numai eu nu”. Şi azi aşa, mâine la fel, până am făcut consiliu de familie – adică eu cu el – şi am decis: luăm, deocamdată, un monitor şi, când mai strângem nişte bani, cumpărăm şi hardul. Zis şi făcut. L-am ţinut noi preţ de câteva zile sub masă şi într-o după amiază, pentru că mai puţin până la salariu, adică vreo 25 de zile, ne-am hotărât, tot prin hotărâre de consiliu, să-l vindem. Şi l-am vândut. Doar că, a doua zi, ne-a bătut poliţia la uşă. „Doamnă, aţi cumpărat ceva de ocazie în ultima lună?” Le spun că da. Zice organul: „Îmi pare rău, dar este marfă furată şi se confiscă”. Ne-am aruncat unul altuia o privire satisfăcută – adică eu şi fiul meu – şi le-am zis că tocmai ce l-am vândut, din lipsă de „finanţuri”. La care organul zice să semnez un proces verbal, cum că nu m-a informat hoţul că-i marfă luată pe sub… mână. Şi zice: „Deci, sunteţi familia O..., da?”. Zic nu, asta scrie pe uşă, dar noi stăm în chirie. Aha, zice omu proaspăt lămurit. După care, continuă: „Înseamnă că sunteţi doamna A...„. Zic: „Nuuu, că tocmai ce-am divorţat. Sunt doamna M…”. Iar capătă omu’ o faţă luminată. Se apucă de scris. Ridică fruntea – care oricum era cam coborâtă spre ochi – şi zice: Şi copilul este M… si mai cum? Zic: „Nuuu, copilul este U…, după răposatul”. Omul cedează, ne pune să semnăm şi zice: „Mda”. Se întoarce pe călcâie (a încercat prima dată pe călcâi, da era să plece cu preşul), salută sec şi dus a fost. Iar eu cu fiul meu, am sărbătorit, de fericire că am vândut monitorul şi n-am rămas în pagubă. Şi uite aşa, cu bune şi cu rele, au trecut vreo 29 de ani de când l-am pus în faţa faptului împlinit. La mulţi ani, fiule şi să ai parte de ce-i mai bun pe lume (e de la sine înţeles că şi eu intru în grupa asta). Şi, ca să nu zici că de ziua ta vin cu mâna goală, uite, îţi dedic nişte flori, cu dragoste.

Semnează,
Mutzik