Tristeţea unei veri pierdute

Dragostea mea pentru mare este, în fiecare an, la fel de intensă. Când o văd, de departe încă, simt că nu am aer, simt cum mă cuprinde un val de fericire. Este o senzaţie similară cu cea dată de fiorii primei întâlniri, de fluturii primului sărut… După ce am pictat-o, aşa, din amintiri, am mai stat în faţa şevaletului încă multă vreme. Simţeam că ceva lipseşte, că e prea multă tristeţe acolo, undeva, pe bucăţica de nisip pustie. Am exclus, pe rând, corăbioare, pescăruşi, umbrele, urme de paşi pierduţi… Probabil, într-o zi, se va cere singur acel ceva ce va întregi tabloul.

Dar, pentru că este prima mea încercare de acest gen, de când m-am apucat să pictez, n-am mai avut răbdare şi vi-l arăt şi vouă.

Cu drag.