Au, mă doare!!

Mă doare mintea când mă gândesc la câte desene mai am de făcut. Mă doare spatele de la aplecarea mea spre.. artă. Mă dor tălpile de la atâta stat în picioare. Dar, cu toate astea, sunt, în continuare, plină de elan(i). Şi, de sărbători, voi fi plină de… reni. Ioi, că mi-am adus aminte. Cu un drum, ar trebui să-i scriu şi Moşului. Partea proastă este că am piciorul mic şi, implicit, ghetuţele mele sunt tot mici şi total neîncăpătoare. Credeţi că, dacă împrumut de la cineva un bocanc 45, se prinde moşu’? C-aş vrea să încapă muuuulte. Deşi, daca ar avea ceva minte-n cap, mai bine ar pune nişte bani – că, împachetaţi cu simţ de răspundere, atât câţi mi-ar trebui mie, ar încăpea şi-ntr-un botoşel.
Până la urmă, bune-or fi şi nişte bomboane. Dementă. Pardon, demente.
Până mâine, vă rog să fiţi cuminţi. No, ca iar n-am dat „space”: cu minţi!
Sănătate multă!

Sunt neagră (şi) în cerul gurii

Cărbunele ăsta de desen, o fi el estetic acolo, pe hârtie, unde îi este locul, nicidecum pe nas, în urechi sau pe bocanci, unde îl aplic eu cu mult simţ artistic. Dacă ar fi doar pictură, aş face cu plăcere, fără să obosesc, fără să mă plictisesc, oricâte s-ar impune. Dar aici, la desen, mi se pare o muncă de chinez bătrân. Trebuie să faci haşuri, pe care le ştergi, şi iarăşi haşurezi, şi iar dai cu cârpa, şi mai tragi o „zeamă” cu podul palmei. Şi tot aşa, preţ de câteva ore, până iese ceva, drăguţ, dar total insuficient pentru profesor. Îmi voi mai plictisi paginile jurnalului o vreme cu aceste desene în cărbune, pentru că trebuie făcute vreo 20 de bucăţi până în ianuarie. Am să cer spor de toxicitate, spor de ruşine (Cum de ce? Ia încercaţi voi să mergeţi pe stradă ca şi cum aţi fi proaspăt ieşiţi din horn) şi, e clar, spor de ore suplimentare. Că m-or exmatricula ăştia din facultă pentru exces de zel. Că cine puii mei a mai văzut student care merge la toate orele şi, mai mult, stă şi peste program :p Da’ ies eu din recuperări anu’ acesta şi mă voi relaxa la anu’. Şi la anu’ iarăşi intru în recuperări şi, tot aşa, până la final. Dar nu-mi fac griji, ca, dacă a trecut o săptămână, e ca şi gata un an de studii. Că tăiem week-end-uri, tăiem sărbători, tăiem vacanţe… şi vedem noi ce mai tăiem.
Aşa că, dragii mei, cu optimism, înainte.
Respecte!

Mâine, în sfârşit, somn de voie

De câţiva ani, m-am obişnuit să mă culc la ore foarte mici. Îmi este foarte greu să intru într-un ritm de oameni normali. Am încercat să mă culc mai devreme, dar nu se lipeşte neam somnul de mine. Aseară, în sfârşit am reuşit să adorm pe la miezul nopţii, dar mi-a fost imposibil să mă hotărăsc ce să fac de la ora 3.30 (când m-am trezit proaspătă ca o brânduşă după ploaie) până la ora 7.00. Am pornit televizorul, dar am auzit proteste îmblănite, de undeva de la celălalt capăt al patului. Am strecurat printre dinţi nişte scuze în direcţia căţelului meu şi am oprit teveul. Sper să-mi reglez sistemul, dacă nu vreau să dorm pe preş sezonul acesta :p V-am promis să vă arăt prima mea creaţie în cărbune. Să fiu sinceră, mi-a fost ruşine. De trei zile mă chinui să prind şpilul la chestia asta. Astăzi, în sfârşit, la a treia lucrare, parcă-parcă a ieşit ceva. Aseară, profesorul – importat din Cluj – ne-a făcut o demonstraţie de desen, demonstraţie la care nu cred c-am respirat, cu totul, mai mult de 20 cmc de aer. Până la urmă, Hamlet n-a fost cine ştie ce mare sculă. Că tot aşa mă întrebam şi eu, noaptea trecută, dacă are sau nu vreun rost să îmi mai bat capul cu şcoala. Că, între a fi sau a nu fi artist, este un drum atât de lung de parcurs, încât, firesc, a derivat altă întrebare: a avea sau a nu avea sens să faci ceva pentru care unii muncesc o sută de ani lumină. Talentul, spun unii, vine odată cu noi pe lumea asta. Greşit, spun eu. Talentul, fără muncă şi fără baze serioase, face cam cât un trandafir de plastic. De unde, presupun, vine şi vorba: cu cât învăţ mai mult, cu atâta îmi dau seama că nu ştiu (mai) nimic.
Până data viitoare, să aveţi un sfârşit de săptămână absolut minunat.
Şi, mai ales, să dormiţi bine! : )

A mai trecut, uşor, o zi grea

Am petrecut şi azi, nici mai mult nici mai puţin decât 10 ore, în atelier. Din care, 9 ore, sigur în picioare. Asta îmi face bine, pentru că, mi-am dorit, întotdeauna, să fi avut gambele mai groase. Uite că am găsit soluţia : p Frec de două zile nişte cartoane cu cărbune. Astăzi, de-abia, cu chiu cu vai, mi-a ieşit un desen. Vi-l arăt mâine. Astăzi voi posta o pictură făcută ieri. Dacă vi se va părea că nu-i… spectaculoasă, înseamnă că nu vi se pare : )) Este pentru cursul de teoria culorii, unde a trebuit să folosim doar griul neutru. Parcă aşa-i zice. Asta este o temă pentru care trebuie să consumi cinci tuburi de două culori complementare, pentru a obţine acest gri. Iar după ce l-ai obţinut, constaţi că n-ai ce face cu restul de cantitate echivalentă cu 4,5 tuburi. Mâine am „Bazele desenului”, materie pentru care am chinuit acel desen în cărbune. Ca să fiu la zi, nu mai am de făcut decât încă…. 10. Aşa că, dragii mei, vă las, că mi-am adus să lucrez acasă.
Pe mâine. Respecte!

Se vede fericirea pe faţa mea?

Pentru că, o vreme, nu voi reuşi să pictez acasă şi pentru că mi-e teamă să nu mă uitaţi, am să postez fiecare lucrare de-a mea realizată în atelierul facultăţii. Că-i bună sau nu, că va fi lucrare de nota 5 sau 10 (wow, ce optimistă sunt), jur să nu ascund nimic din ceea ce fac eu acolo. Îmi este destul de greu, pentru că am de recuperat aproape două luni de zile. Dar mă străduiesc şi voi încerca să nu vă dezamăgesc. Vreau să vă spun că, în prima zi de atelier, am fost în stare de şoc. Când mi-au spus pe ce dimensiune trebuie să pictăm, nu m-am putut aduna vreo două ore. Am stat ca prostu’ în faţa şevaletului. Eu, care am pictat pe suprafeţe mici, destul de pigulit şi migălit, să pictez pe o suprafaţă cât o uşă de dulap de haine… Am început în stilu-mi caracteristic şi, când am simţit că nu mă mai ţin nervii şi că au trecut şase ore fără să se contureze ceva concret, am luat spatula şi, cu tupeu, am umplut spaţiul într-o singură oră. Eu care nici în vis n-am pictat vreodată în cuţit sau spatulă sau cum le-o spune. Nu se vede prea bine în imaginea asta maniera de lucru abordată, dar mâine îi voi face o poză pe lumină de zi. Acuma mă duc în pat, să stau cu picioarele în sus, că atâta mă pot durea : )
Pe mâine!

Fac copii frumoşi!

Nu, nu în sensul în care credeţi voi. Aşa îi fac alţii. Eu doar îi pictez. Şi mă bucur de câte ori văd un copil frumos. Tăticul acestei fetiţe, pe numele ei Mara, mi-a umplut atelierul de lumină. Atâta fericire pe faţa unei persoane, rar mi-a fost dat să văd. Adevărul este că, doar prezenţa chipului Marei pe pânză, mi-a adus zâmbetul pe faţă, ori de câte ori o priveam. Este prima mea încercare şi, să fiu foarte sinceră, mi-a fost teamă să pictez copii. Dar, după faţa mai sus menţionatului tătic, eu cred că mi-a reuşit. Poate şi pentru că am pictat-o cu mult drag. Cred că, de fapt, e mai simplu să pictezi copii. Nu tu riduri, nu tu cearcăne, nu tu cute de expresie… Să vă spun un secret. Cred că mi-am asigurat şi al doilea portret de copil, pentru că am aflat de la – nu spui cine – că mai vine unu mic. La acelaşi tătic : ) Şi, cum nu-i pedagogic să nu dai la amândoi copiii deopotrivă… m-am scos : )) Îi urez Ritei – mama Marei şi a celui ce va să vină –, La Mulţi Ani sănătoşi şi frumoşi!
Respecte!

Peisaj de toamnă

Tare vă rog să nu mă întrebaţi unde-i peisajul. Pe cuvânt de onoare că eu asta am vrut să iasă. Am început cu iarba, am continuat cu o căpiţă de fân şi nişte copaci de-o parte şi de alta şi, firesc, două dealuri. Că ce peisaj ar fi acela de n-ar avea dealuri. Şi nu mi-a plăcut. Era prea… normal. Şi-am făcut căpiţa, pară, copacii, struguri, dealurile, dovleci şi, de aici, n-a mai fost decât un pas până la ce vedeţi voi aici. Nu mai pot să spun decât: Să vă dea Dumnezeu… din belşug.



Respecte!

Parizianca

M-am tot gândit, dar n-am reuşit să găsesc o imagine a pariziencei moderne, aşa că, iată, bat aceeaşi cărare şi pictez, fireşte, o madame, o dansatoare de cabaret sau, ştiu şi eu, poate ultimul client… N-am postat mai repede, pentru că, în fiecare dimineaţă, când vroiam să-i fac o poză tabloului, constatam că trebuie să-i refac machiajul. Şi ieri aşa, azi aşa, până am prins făptaşul. Era îngerul meu care, presupun, a rămas cu reminiscenţe păcătoase, din vremea când era pământean. I-am surprins, dimineaţa devreme, sărutându-se. Iar îngerul meu avea pe faţă atâta roşu, c-am crezut c-a făcut vreo boală cu… transmisie. Pe vremea franţuzoaicei cu pricina, nu se descoperise, încă, rujul cu transfer zero. Aşa că, dacă ştiţi pe cineva care n-are obligaţii şi vrea aşa ceva la casa lui, s-o ia de-aici, că-mi strică ploile. Şi, uite, ca să nu zică neamurile celui care o ia, că-i o…. mă rog, uşurică, putem s-o promovăm ca fiind midinetă.
Respecte!

Gheişa

Abia acum, pictând gheişa asta, m-am luminat de ce nu mai are fluturaşul aripioare. Oricum, aripioarele import clasa I, le-a luat Madame Butterfly. Gheişele folosesc aripioarele fluturelui Pieris brassicae. Ce ziceaţi? Că japonezii nu cultivă varză? Cum le ştiţi voi pe toate… Bine, fie ca voi, că până la urmă, aici nici măcar nu-i vorba de fluturi. E vorba de iubire, si de frumos şi de dorinţă.

***

Mă uitam zilele astea la toate tablourile agăţate pe pereţii camerei mele şi mă minunam. Cu excepţia portretelor – unde nu există diferenţă semnificativă de stil – toate celelalte sunt, fiecare în parte, parcă pictate de altă mână. Să vă spun drept, tare mă chinuieşte ideea de a-mi găsi un stil. Sau stilul. Caut acel ceva după care să fiu recunoscută, fără să mi se citească semnătura. Aşa că, dacă va trebui să parcurg un drum lung până la a mă defini stilistic, vă rog să aveţi răbdare şi, de ce nu, să-mi spuneţi cam ce credeţi voi că mă „prinde”. Că mie, personal, îmi plac (aproape) toate : )
Respecte!

Africaans woman

În timp ce lucram la tabloul ăsta, îngerul meu parcă nu-şi găsea locul. Venea în spatele meu, stătea câteva minute cu capul plecat într-o parte şi zicea ceva de genul „hmm”. Pleca, pentru a reveni iar şi iar. Îl întreb ce bai are. Zice: măi, mă gândeam că poate ai o problemă, să nu spun obsesie, cu nudurile astea. Mă uit mirată spre el şi-i spun zâmbind: când am pictat flori şi iarăşi flori, aia nu era obsesie? Zâmbeşte şi el. Îl rog să stea ca tipa din tablou. Asta, după ce-i recomand să-şi dea jos hanoracul (da, îngerul meu e un pudic, se îmbracă). Se aşeză cuminte în vârful patului, încercând să imite poziţia. E drept că-i puţin cam durduliu îngerul meu, dar şi de era mai suplu, tot n-ar fi reuşit. Zice, uşor încurcat: oare cine poate sta aşa?! Vă spun eu: negresele, ca de aia sunt… bune. Ştiţi care va fi reacţia femeilor la vederea picturii şi după citirea textului. Vor încerca, toate, fără excepţie, să vadă daca ele pot sta aşa. Dacă eu am încercat? O, da, şi nu doar o dată. Dacă am reuşit? Nu mă întrebaţi, pentru că şi eu voi fi discretă şi n-am să vă întreb.

Mărunţica

Nu, nu e din cauza aparatului foto. De data asta, aşa am pictat, în… ceaţă. Nu mă întrebaţi cum l-am lucrat, că n-am să ştiu să vă răspund. Nici să nu-mi cereţi să mai fac unul la fel, că mă veţi pune în mare încurcătură. Să nu mă întrebaţi nici dacă „mărunţica” mea este cuminte sau obrăznicuţă. Nici de ce n-am pictat o femeie perfectă, să nu mă întrebaţi. Din punctul meu de vedere, perfecţiunea e rece. Perfecţiunea ne face să nu ne simţim în elementul nostru. Perfecţiunea este acel ceva, spre care toată viaţa tindem dar, în momentul în care suntem în preajma ei, ne sperie. Până la urmă, cine a inventat ideea de estetica urâtului, a fost om cuminte. Şi de mult bun simţ. Al esteticului. Cei ce fac teoria frumosului spun, printre altele, ca aceasta derivă din simetrie. Pe de altă parte, însă, nu există om cu toate… egale. De aici, aş putea trage concluzia firească cum că, de fapt, perfecţiunea nu există. Există doar reflexia ei, şi aceea, oarecum în… ceaţă.

Drumul spre nicăieri

Când copacii urcă la ceruri, se duc spre nicăieri. Plutesc în derivă, o vreme, aşteptând să li se scuture sămânţa. Sămânţa aşteaptă primul fulg de nea, se lipeşte înfrigurată de el şi, amândoi coboară, într-o tainică legănare, căutându-şi frunza potrivită pentru iernare. Şi peste ei coboară alţi fulgi, cei din prima linie, care vor fi sacrificaţi să-i ţină seminţei memoria caldă. Pentru că altfel, din sămânţa de mesteacăn s-ar naşte stejari. Cert este că, nu avem voie, sub nici un motiv, să dezvelim frunzele. Pentru că altfel, memoria noastră va fi în pericol de-a uita copacii. Şi, fără copaci, drumurile noastre vor merge spre nicăieri…

I.J.R.V.M.R.

În traducere: Întreprinderea Judeţeană pentru Recuperarea şi Valorificarea Materialelor Reciclabile. Pe vremuri imemoriabile, societatea asta era mană cerească pentru studenţi şi nu numai. Când rămâneai în pană de bani, goleai cămara de sticle goale şi fugeai la colţul blocului unde, un nene în halat - întotdeauna de un albastru îndoielnic – lua sticlă cu sticlă şi, cu o dexteritate greu de imaginat, trecea cu degetul mare peste gâtul tuturor sticlele, doar-doar o găsi vreuna ciobită, după care, îţi număra mănunţeii în palmă. Cele mai de preţ erau, fireşte, sticlele de şampanie. Era şi un banc pe tema asta: „Nu ştiu cum se descurcă alţii, că eu, unu, vând sticle goale de 100 lei pe lună, şi tot nu m-ajung cu banii”. Dar, pentru că nu mai există societatea asta, ce era să fac cu atâtea sticle goale? Am îmbuteliat... flori. Iar mă întrebaţi ce flori sunt astea? Este o întrebare răutăcioasă. Este atât de evident, încât... No, bine, hai că vă spun, totuşi: sunt magnolalaleloleucojum. Clară? Dară că-i clară. Mă am, da?

O seară frumoasă să aveţi : )

Respecte!

Galeria jucătorilor de scrabble (Valentina Popescu)

Deci, uite că, încet, încet, îi dau gata şi pe arbitri. Da, ştiu că nu l-am semnat. Nu i-am pus nici „bijuurile”, că nu s-a uscat încă vopseaua (dar n-am răbdare să aştept 60 de ani să se usuce: p). Doamna Valentina este, ceea ce se numeşte, o contradicţie în termeni. Adică un avocat trebuie să fie… rău. Unui avocat, după câţiva ani de zile, i se imprimă pe faţă şi în atitudine, un acel ceva ce te ţine la distanţă. Acu, dacă stau să mă gândesc bine, poate fi acel gen de avocat care, cu zâmbetul de buze, dă cu ăia (răi) de pământ. Mie îmi este tare dragă. Şi mai dragă mi-a devenit când am văzut-o îmbrăcată în rochiţă cu… buline. Şi chiar şi mai dragă mi-a devenit când i-am văzut copiii. Toată stima, doamna Valentina.

Să ne revedem sănătoase : )
Respecte!