Sunt neagră (şi) în cerul gurii

Cărbunele ăsta de desen, o fi el estetic acolo, pe hârtie, unde îi este locul, nicidecum pe nas, în urechi sau pe bocanci, unde îl aplic eu cu mult simţ artistic. Dacă ar fi doar pictură, aş face cu plăcere, fără să obosesc, fără să mă plictisesc, oricâte s-ar impune. Dar aici, la desen, mi se pare o muncă de chinez bătrân. Trebuie să faci haşuri, pe care le ştergi, şi iarăşi haşurezi, şi iar dai cu cârpa, şi mai tragi o „zeamă” cu podul palmei. Şi tot aşa, preţ de câteva ore, până iese ceva, drăguţ, dar total insuficient pentru profesor. Îmi voi mai plictisi paginile jurnalului o vreme cu aceste desene în cărbune, pentru că trebuie făcute vreo 20 de bucăţi până în ianuarie. Am să cer spor de toxicitate, spor de ruşine (Cum de ce? Ia încercaţi voi să mergeţi pe stradă ca şi cum aţi fi proaspăt ieşiţi din horn) şi, e clar, spor de ore suplimentare. Că m-or exmatricula ăştia din facultă pentru exces de zel. Că cine puii mei a mai văzut student care merge la toate orele şi, mai mult, stă şi peste program :p Da’ ies eu din recuperări anu’ acesta şi mă voi relaxa la anu’. Şi la anu’ iarăşi intru în recuperări şi, tot aşa, până la final. Dar nu-mi fac griji, ca, dacă a trecut o săptămână, e ca şi gata un an de studii. Că tăiem week-end-uri, tăiem sărbători, tăiem vacanţe… şi vedem noi ce mai tăiem.
Aşa că, dragii mei, cu optimism, înainte.
Respecte!