Mâine, în sfârşit, somn de voie

De câţiva ani, m-am obişnuit să mă culc la ore foarte mici. Îmi este foarte greu să intru într-un ritm de oameni normali. Am încercat să mă culc mai devreme, dar nu se lipeşte neam somnul de mine. Aseară, în sfârşit am reuşit să adorm pe la miezul nopţii, dar mi-a fost imposibil să mă hotărăsc ce să fac de la ora 3.30 (când m-am trezit proaspătă ca o brânduşă după ploaie) până la ora 7.00. Am pornit televizorul, dar am auzit proteste îmblănite, de undeva de la celălalt capăt al patului. Am strecurat printre dinţi nişte scuze în direcţia căţelului meu şi am oprit teveul. Sper să-mi reglez sistemul, dacă nu vreau să dorm pe preş sezonul acesta :p V-am promis să vă arăt prima mea creaţie în cărbune. Să fiu sinceră, mi-a fost ruşine. De trei zile mă chinui să prind şpilul la chestia asta. Astăzi, în sfârşit, la a treia lucrare, parcă-parcă a ieşit ceva. Aseară, profesorul – importat din Cluj – ne-a făcut o demonstraţie de desen, demonstraţie la care nu cred c-am respirat, cu totul, mai mult de 20 cmc de aer. Până la urmă, Hamlet n-a fost cine ştie ce mare sculă. Că tot aşa mă întrebam şi eu, noaptea trecută, dacă are sau nu vreun rost să îmi mai bat capul cu şcoala. Că, între a fi sau a nu fi artist, este un drum atât de lung de parcurs, încât, firesc, a derivat altă întrebare: a avea sau a nu avea sens să faci ceva pentru care unii muncesc o sută de ani lumină. Talentul, spun unii, vine odată cu noi pe lumea asta. Greşit, spun eu. Talentul, fără muncă şi fără baze serioase, face cam cât un trandafir de plastic. De unde, presupun, vine şi vorba: cu cât învăţ mai mult, cu atâta îmi dau seama că nu ştiu (mai) nimic.
Până data viitoare, să aveţi un sfârşit de săptămână absolut minunat.
Şi, mai ales, să dormiţi bine! : )