Povestioara blogului meu

Am un înger păzitor - şi cînd spun înger, e chiar înger! - care, mă tot îndeamnă, de ceva vreme, să-mi fac un blog. Am privit cu multă suspiciune propunerea lui, dar, până la urmă, l-am făcut. Îmi este foarte greu să scriu scrieri deştepte, ştiind că s-ar putea să fie citite de mai mult de o persoană. Cu siguranţă asta nu s-ar fi întâmplat dacă, de câteva zile, nu-mi găseam o nouă dragoste. Pe unii îi apucă brusc foamea, pe alţii dorul de ducă... :) Pe mine, însă, m-a apucat brusc nevoia de-a picta.
Toate bune - căci unde dragoste nu e... - doar că noua mea pasiune e cam costisitoare. Dar, cum prietenii la nevoie se cunosc - da, ştiu, e o excepţie în cazul meu - îi mulţumesc dragei mele Dana (Pusica) din Cluj, că a investit în uleiuri şi pensule pentru nevoile mele brusc creative, fără să mă întrebe dacă măcar ştiu să pictez.
Mă veţi întreba, firesc, ce-are a face entuziasmul meu într-ale artelor cu facerea unui blog.
Păi are! Sunt, de ceva vreme, bolnavă de cancer. În ce mă priveşte, asta nu este tocmai o problemă. Dar cunosc multe persoane care nu se pot obişnui cu gândul că au această boală şi singura lor activitate este aceea de a aştepta să plece.
Îmi doresc din suflet ca măcar o parte din cei afectaţi de cancer sau orice altă boală necruţătoare (?!) să-mi citească blogul. Vreau să le spun că, boala, oricare ar fi ea, trebuie ignorata cu toată nepăsarea şi nesimţirea de care putem da dovadă. Boala e asemenea animalelor - dacă ţi-e frică, te simte şi atacă. Dacă o ignori, se supără şi pleacă.
Ei, dar problema este că nu poţi ignora ceva la care te gândeşti zi după zi şi noapte după noapte. Şi atunci, faceţi tot ce vă trece prin minte. Constructiv şi frumos, normal :)
Şi uite aşa, întru menţinerea unei ignorări cât mai aproape de perfecţiune a bolii mele, m-am apucat să pictez. Şi, credeţi-mă, nu uit doar de boală; uit să mănânc, uit că am o pensie de mizerie, uit de minunata noastră politichie românească.
Mi-am propus ca, în acest blog, să ridic moralul celor aflaţi în aceeaşi situaţie ca a mea şi, normal, să postez cu grijă şi multă dragoste, tot ce voi picta. De vă va bucura ochiul şi poate puţin şi sufletul, eu voi considera că menirea mea în ale artei va fi împlinită.
Şi, pentru ca voi, cei sănătoşi să nu mă ocoliţi, mai am o vorbă să spun: nu uitaţi să trăiţi fiecare zi ca şi cum ar fi ultima.
Cu drag, pe mâine, când voi posta şi prima mea pictură :)